ZIRCÓNIU s. n. Element chimic, metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu, care se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte, a unor oțeluri speciale etc. – Din fr. zirconium.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
valeriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ZIRCÓNIU s.n. Metal de culoare cenușie, întâlnit rar în natură, intermediar între aluminiu și siliciu. [Pron. -niu. / < fr. zirconium].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ZIRCÓNIU s.n. Metal alb-cenușiu, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare. [-niu, pron. -nìu; simb. Zr] (din fr. zirconium)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
tavi
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ZIRCÓNIU s. n. Metal de culoare cenușie, intermediar între siliciu și aluminiu; se întrebuințează la fabricarea recipientelor rezistente la temperaturi înalte. – Fr. zirconium.
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
zircóniu (metal) [niu pron. nĩu] s. n. art. zircóniul; simb. Zr
Sursa: DOOM 2
(2005)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
zircóniu (chim.) s. n. [-niu pron. -niu], art. zircóniul; simb. Zr
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ZIRCÓNIU (‹ fr.) s. n. Element chimic din gr. IV secundară (Zr; nr. at. 40, m. at. 91,22, p. f. 1.852ºC). Metal rar, de culoare alb-argintie, dur și greu fuzibil; stabil din punct de vedere chimic. Aliajele de bază de z. se folosesc ca materiale de constr. în energetica nucleară, în construirea de aparate chimice, instrumente chirurgicale etc. Unele aliaje ale z. sunt supraconductori. Descoperit în 1789 de chimistul german Martin H. Klaproth (1743-1813) și izolat (în 1824) de J.J. Berzelius.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink