14 definiții pentru triumf, triumfa (1 -umf)   conjugări / declinări

TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊ Expr. A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 2. Victorie, biruință de mare prestigiu; fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [Pr.: tri-umf] – Din lat. triumphus, fr. triomphe.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIÚMF ~uri n. 1) (în Roma antică) Onoare acordată unui conducător de oști care a repurtat o victorie strălucită. ◊ Car de ~ car împodobit în care era purtat biruitorul; car triumfal. 2) Victorie strălucită. 3) fig. Succes decisiv; reușită mare. 4) Sentiment de mare satisfacție generat de o mare reușită. [Sil. tri-umf] /<lat. triumphus, fr. triomphe
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIÚMF s.n. 1. Celebrare a victoriei în vechea Romă, constând din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute. 2. Victorie, biruință; (fig.) succes moral, reușită, izbândă. [Pron. tri-umf. / < lat. triumphus, cf. fr. triomphe].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIÚMF s. n. 1. celebrare a victoriei în Roma antică, din intrarea solemnă în oraș a generalului biruitor, însoțit de armata sa, de captivi și de prăzile făcute. 2. victorie, biruință (în război). 3. (fig.) succes moral, reușită, izbândă. (< lat. triumphare, fr. triumphe)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Triumf ≠ înfrângere
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

triúmf (-furi), s. f. – Victorie în război, succes moral, fală. Lat. triumphus (sec. XIX). – Der. triumfa, vb., din lat. triumphare; triumfal, adj., după fr. triomphal, lat. triumphalis; triumfător, adj. (care triumfă); tromf, s. n. (triumf, în anumite jocuri de cărți), înv., din mag. tromfgerm. Trumpf (Scriban).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

triúmf s. n., pl. triúmfuri (sil. tri-um-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A reuși, a avea un mare succes; a se impune. 3. A se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui succes. [Pr.: tri-um-.Prez. ind. și: triumfez] – Din lat. triumphare, fr. triompher.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

A TRIUMFÁ triúmf intranz. 1) A repurta un triumf; a birui cu succes. 2) A încerca o mare satisfacție în urma unui triumf; a se bucura nespus; a jubila. 3) fig. A intra în drepturi; a fi recunoscut. Adevărul a triumfat. [Sil. tri-um-] /<lat. triumphare, fr. triompher
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIUMFÁ vb. I. intr. 1. A birui, a învinge. 2. (Fig.) A reuși, a ieși învingător. 3. A se mândri cu o izbândă, a jubila. [Pron. tri-um-, p.i. triúmf, 3,6 -fă. / < lat. triumphare, cf. fr. triompher].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIUMFÁ vb. intr. 1. a birui, a învinge. 2. (fig.) a reuși, a ieși învingător. 3. a se mândri cu o izbândă, a jubila. (< lat. triumphare, fr. triompher)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIUMFÁ vb. (livr.) a jubila. (Eu mă necăjeam, iar ea ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

arc de triúmf s. n. + prep. + s. n. (sil. tri-umf)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

triumfá vb. (sil. tri-um-), ind. prez. 1 sg. triúmf, 3 sg. și pl. triúmfă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink