TOCÁTĂ, tocate, s. f. 1. Compoziție muzicală pentru instrumente cu claviatură. 2. Piesă muzicală de virtuozitate pentru un instrument sau pentru orchestră, având un ritm sacadat. – Din it. toccata.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
RACAI
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁTĂ ~e f. Compoziție muzicală pentru instrumente cu claviatură. /<it. toccata
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁTĂ s.f. Compoziție muzicală scrisă pentru instrumente cu claviatură, în ritm vioi și alcătuită dintr-o singură parte. [< it. toccata < toccare – a atinge].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁTĂ s. f. compoziție muzicală de virtuozitate, scrisă pentru instrumente cu claviatură, cu o mișcare rapidă, clară, sacadată, executată solistic. (< it. toccata)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
tocátă (muz.) s. f., pl. tocáte
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁT1 s. n. Faptul de a toca. – V. toca.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
claudia
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁT2, -Ă, tocați, -te, adj. Tăiat foarte mărunt. – V. toca.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
claudia
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁT adj. mărunțit. (Ceapă ~.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁT s. v. tocare.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
TOCÁT s. v. aruncare, azvârlire, cheltuire, irosire, poartă, prag, risipire, ușă, zvârlire.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
tocát s. m. – Indiană, țesătură de bumbac. Tc. tokat (Șeineanu, III, 123). Sec. XIX, înv.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
tocát s. n.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
toccată (‹ it. toccata, de la toccare, „a atinge”), lucrare muzicală de virtuozitate* destinată instrumentelor cu claviatură* (orgă*, clavecin* și pian*) și executată solistic. În sec. 14-15, termenul t. desemnează generic piese pentru instr. cu claviatură ale epocii, indiferent de forma acestor piese [suită (I, 1), ricercar*]. A. Gabrieli și Cl. Merulo impun t. cu o structură proprie: o primă secțiune omofonă*, o a doua de virtuozitate – în care abundă succesiunile de note de pasaj* în valori (I, 3) mici, ample formule ornamentale*, figuri* complementare etc. – și o secțiune finală, culminantă, fugato*. Dezvoltarea fiecărei structuri componente – sub influența sonatei* a tre și a suitei* (Al. Scarlatti) – conduce la scindarea t. în mișcări independente (de unde asocierea, devenită clasică, de t. și fugă*). T. este cultivată cu precădere de compozitorii Paolo Borrono, Froberger, Frescobaldi, Merulo, A. Gabrieli, Al. Scarlatti, D. Scarlatti, J.S. Bach. T. modernă, puternic influențată de stilul pianistic romantic, solicită în cel mai înalt grad virtuozitatea interpretului rămânând o piesă independentă (ex. la Prokofiev, P. Constantinescu) sau ca parte de ciclu (I, 2) (Ravel, Tombeau de Couperin, piesa nr. 6; Enescu, mișcarea introductivă din Suita a II-a pentru pian). Prin extrapolare, termenul t. este atribuit unor piese orch. (Cl. Monteverdi, Introducerea operei Orfeo; K.A. Hartmann, finalul Simfoniei a V-a; Villa-Lobos, piesele nr. 2, 8 și 9 din suita pentru orch. Bachianis Brasilieras; T. Ciortea, Passacalia și t. pentru orch.).
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink