SUÍTĂ, suite, s. f. 1. Grup de oameni care însoțește un demnitar, un suveran; alai, escortă. 2. Lucrare muzicală instrumentală alcătuită din mai multe părți scrise în aceeași tonalitate, dar contrastante prin caracter și prin mișcare. ♦ Fragmente selective extrase dintr-o lucrare mai amplă (operă, balet etc.). 3. Serie, șir de episoade, de idei etc. ♦ Continuitate, înlănțuire. – Din fr. suite.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

SUÍTĂ ~e f. 1) Grup de persoane care însoțește o ceremonie sau un demnitar; alai; cortegiu; escortă; convoi. 2) Compoziție muzicală constând dintr-o serie de piese instrumentale unite într-o operă de proporții mai mari. 3) Ansamblu de persoane sau de obiecte (materiale sau spirituale), care constituie o anumită succesiune. [Sil. su-i-] /<fr. suite
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SUÍTĂ s.f. 1. Grup care întovărășește o persoană importantă; alai. 2. (Muz.) Ciclu de piese muzicale instrumentale cu caracter variat. 3. Serie, șir de idei, de reprezentări etc. [Pron. su-i-. / < fr. suite, cf. lat.t. secuta < sequi – a urma].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SUÍTĂ s. f. 1. grup de oameni care însoțeste un demnitar; alai, escortă. 2. (muz.) compoziție instrumentală din mai multe părți scrise în aceeași tonalitate, dar contrastante prin caracter și mișcare. ◊ fragmente selective dintr-o lucrare mai amplă (operă, balet etc.). 3. serie, șir de idei, de reprezentări etc. ◊ continuitate, înlănțuire. (< fr. suite)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SUÍTĂ s. I. alai, cortegiu, (înv.) ecpaia, paradă, saltanat, tacâm. (~ domnească.) II. (MUZ.) partită.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SUÍTĂ s. v. înlănțuire, legătură.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

suítă s. f., pl. suíte
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SUÍT s. n. 1. Faptul de a (se) sui; urcare, suire, suiș (1). 2. Acțiunea de a transporta un obiect într-un loc ridicat; urcat. – V. sui.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de rain_drop | Semnalează o greșeală | Permalink

SUÍT s. 1. v. ridicare. 2. v. înălțare.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Suit ≠ coborât
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

suít s. n.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

suită (fr., engl. suite; germ. Suite), ciclu (I, 2) de piese instrumentale alcătuit pe criteriul contrastului tematic*, agogic* și de caracter* și al unității tonale [v. tonalitate (2)]. I. 1. S. preclasică (1600-1750) se contituie prin alăturarea unui număr variabil (4-8) piese instr. cu caracter de dans*, cu respectarea severă a principiului unității tonale. La constituirea și cristalizarea acesteia contribuie doi factori: a) perfecționarea instr. (accentuată începând din sec. 13), care a impus crearea unor lucrări adecvate noilor resurse tehnice și b) practica dansului de curte și necesitatea înnoirii permanente a repertoriului muzical corespunzător. Prin intermediul dansului de curte, dansul pop. din V Europei, transpus instr. stilizat și supus unui travaliu polif., pătrunde în muzica cultă. Ideea de s. apare o dată cu alăturarea a două dansuri contrastante: pavana* (paduana) – lent, majestuos, în măsură* binară* și gagliarda* (gaillarde) sau saltarello* (rapide, viguroase, în măsuri ternare*). Asocierea panavă-gagliardă este întâlnită frecvent în culegerile de dansuri din sec. 16-17. Acest nucleu de s. adiționează treptat și alte piese de largă circulație: allemanda*, giga*, passamezzo*. În decursul sec. 17, ciclul s. cristalizează, prin compozitorii W. Byrd, J. Bull, J.J. Froberger, J.B. Lully, urnătoarea succesiune de dansuri instrumentale: allemanda, curanta*, sarabanda și giga. În această perioadă, în evoluția s. se înregistrează două fenomene: a) secțiunile juxtapuse pierd caracterul dansant și b) ciclul (I, 2) se amplifică, pe de o parte prin includerea unor piese de proveniență vocală sau instr., cum sunt aria* și introducerea [intitulată: intrada (2), preludiu (2), uvertură, toccata*, sau phantasia – v. fantezie (1)], iar pe de altă parte, prin intercalarea, între sarabandă și gigă, a unor părți (denumite generic intermezzi (3), a căror înrudire cu dansurile pop. cu același nume devine din ce în ce mai incertă: menuet*, anglaise*, bourrée*, loure*, gavotă*, polonaise, musette (2), rigaudon*, siciliană*, capriccio* etc.). S. atinge apogeul prin creația lui J.S. Bach (s. fr. și engl. și partitele* pentru clavecin, sonatele și partitele pentru vl. și cele pentru vcl., s. pentru orch.) și Händel (s. pentru clavecin). Echiv. fr. ordre*; engl. lesson. 2. În epoca modernă, s. depășește canoanele severe ale preclasicismului și se diversifică considerabil. Coeziunea ciclului slăbește, piesele constitutive capătând o oarecare independență. Numele de s. ajunge să desemneze 1) o grupare de dansuri de tip preclasic, respectând sau nu principiul unității tonale și ordinea consacrată (S. I și a II-a pentru orch. de Enescu, S. pentru pian „Tombeau de Couperin” de Ravel, S. pentru orch. mică de Stravinski, S. op. 25 pentru pian de Schönberg); 2) o serie de fragmente contrase din lucrări simf. sau vocal-simf. ample în vederea executării lor în concerte (opere*, balete*, muzică de scenă* sau de film*) (Arleziana de Bizet, Peer Gynt de Grieg, Pasărea de foc de Stravinski, Romeo și Julieta de Prokofiev, La piață și Când strugurii se coc de M. Jora); 3) sau pur și simplu o succesiune de piese instr., vocale sau vocal-instr., programatice*, înrudite prin sfera emoțională sau ideile poetice abordate (Papillons de Schumann, Colțul copiilor de Debussy, Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski, Impresii din copilărie și S. a III-a „Săteasca” de G. Enescu, Patru cântece slovace de Bartók etc.). În consecință, în epoca modernă, noțiunea de s. își lărgește accepțiunea, devenind sinonimă cu ciclul. II. În muzicologia fr., s. desemnează și formă bipartită* de tip special, caracterizată printr-o evoluție tonală către dominantă* (în secțiunea A) și o revenire la tonalitatea (2) inițială (în secțiunea B). S. reprezintă astfel o fază embrionară a formei sonată*; ea poate fi pusă în evidență în majoritatea părților s. (I, 1), în sonatele lui D. Scarlatti, în unele invențiuni*, preludii, toccate etc. aparținând perioadei sec. 16-17.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink