STRÓNȚIU s. n. Element chimic, metal alb-argintiu, maleabil și ductil, asemănător cu calciul, ale cărui săruri sunt întrebuințate în pirotehnie, în fizica nucleară și în medicină. – Din fr. strontium, germ. Strontium.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
STRÓNȚIU n. Metal, alb-argintiu, ai cărui compuși au diferite întrebuințări (la fabricarea fotoelementelor, rachetelor de semnalizare, a sticlei etc.). /<fr. strontium, germ. Strontium
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
STRÓNȚIU s.n. Metal alb-argintiu asemănător calciului, care se găsește în natură sub formă de celestină și stronțianit. [Pron. -țiu. / < fr. strontium].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
STRÓNȚIU s. n. metal alb-argintiu, asemănător calciului, în natură sub formă de celestină și stronțianit. (< fr. strontium)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
strónțiu s. n. [-țiu pron. -țiu], art. strónțiul; simb. Sr
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
STRÓNȚIU (‹ fr.{i}; {s} n. pr. Strontian, oraș în Scoția) s. n. Element chimic (Sr; n. at. 38, m. at. 87,62); metal alcalino-pământos, foarte asemănător cu calciul, alb-argintiu. Se găsește în natură sub formă de stronțianit, celestină ș.a. În combinații este bivalent. Fiind foarte reactiv, are o utilizare limitată. A fost descoperit în 1790 și izolat de Sir H. Davy în 1808. Compușii lui colorează flacăra în roșu și de aceea se folosesc în pirotehnie la fabricarea artificiilor. Izotopul radioactiv cu masa atomică 90, dar și 89, care se formează în reacțiile de fisiune (ex. în bombele atomice), sunt foarte dăunători viețuitoarelor.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink