STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STRĂNÚT ~uri n. Zgomot spontan (răsunător), scurt și brusc, produs de cineva, când strănută. /v. a strănuta
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STRĂNÚT¹, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

STRĂNÚT², -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

STRĂNÚT s. strănutare, strănutat, (rar) strănutătură, (prin Munt. și Olt.) străfig, (prin Olt.) străfigat.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

strănút, strănútă, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairno › germ. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

strănút s. n., pl. strănúturi
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STRĂNUTÁ, strănút, vb. I. Intranz. (Despre oameni și unele animale) A elimina cu zgomot, pe nas sau pe gură, aerul din plămâni, printr-o mișcare bruscă și involuntară a mușchilor expiratori. ◊ Praf de strănutat = substanță medicamentoasă iritantă care provoacă strănutul. – Lat. sternutare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de RACAI | Semnalează o greșeală | Permalink

A STRĂNUTÁ strănút intranz. A elimina brusc și cu zgomot, pe nas și pe gură, aerul din plămâni printr-o contracție involuntară a mușchilor expiratori. /<lat. sternutare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STRĂNUTÁ vb. (pop.) a străfiga, (reg.) a pârșni, (prin Ban.) a zdrăvăna. (E răcit și ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

strănutá (-t, át), vb. – A elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură. – Var. stărnuta, strenuta. Mr. stărnut(are). Lat. sternūtāre (Meyer, Alb. St., IV, 120; Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it. starnutare, (v. it. stranutare, sicil. stranutari, friul. stranudá), prov., cat., sp. estornudar, fr. éternuer. Lipsește în Trans. de V (ALR, I, 78). – Der. strănut (var. strănutat, strănutătură), s. f. (acțiunea de a strănuta, zgomotul produs).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

strănutá vb., ind. prez. 1 sg. strănút, 3 sg. și pl. strănútă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink