STIL, stiluri, s. n. I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. ♦ Greșeală de stil = greșeală de exprimare constând fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o întrebuințare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. 2. Ansamblul particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta. ◊ Loc. adj. și adv. În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferență de 13 zile. ◊ Stil nou = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a timpului calendaristic după calendarul iulian. II. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăblițele de ceară. III. (Bot.) Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care pornește de la ovar și se termină cu stigmatul. [Pl. și: (III) stile] – Din fr. style, lat. stilus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL¹ ~uri n. 1) Mod specific de exprimare și prezentare artistică a realității într-un anumit domeniu (în diferite perioade de timp). ~ în pictură. ~ în arhitectură. ~ clasic. ~ gotic. ~ național. 2) Ansamblu de procedee folosite într-un domeniu de activitate. ~ de conducere. ~ de înot. 3) Totalitate a mijloacelor de limbă specifice unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu sau unui anumit grup de vorbitori. ~ publicistic. ~ științific. ~ familiar. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL² ~uri n. (în antichitate) Bețișor de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, folosit la scrisul pe tăblițe de ceară. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL³ ~uri n. bot. Parte a pistilului care poartă stigmatul. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL⁴ ~uri n. Sistem de socotire a timpului calendaristic. ◊ ~ vechi mod de calculare a timpului după calendarul iulian. ~ nou mod de calculare a timpului după calendarul gregorian. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascuțit la vârf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. 2. Partea pistilului care se află deasupra ovarului și poartă stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui conținut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gândirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau școlilor artistice naționale. ◊ Figură de stil = v. figură (4) [în DEX ´98, DN]. 3. Mod, fel, manieră de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de muncă = fel de a concepe munca și de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL¹ s. n. I. 1. totalitatea particularităților caracteristice unei structuri, civilizații, epoci, activități etc. 2. concepție și mod de exprimare specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei școli artistice naționale etc. 3. totalitatea particularităților lingvistice, componistice etc. de exprimare a unui conținut concret proprii unui scriitor, unui compozitor, unei opere, unui gen etc. ♦ ~ funcțional = varietate a limbii literare, într-un anumit domeniu de activitate. ◊ manieră, mod personal în care un scriitor, un compozitor utilizează mijloacele de expresie. 4. mod, fel de a fi, de a se comporta, de a acționa. ♦ în ~ mare = care este realizat cu mijloace deosebit de mari. II. ~ calendaristic = denumire pentru cele două sisteme de calendar; iulian și gregorian. III. instrument de metal sau de os ascuțit la vârf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. IV. (bot.) parte a pistilului aflată deasupra ovarului, care poartă stigmatul. (< fr. style, lat. stilus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

-STÍL² elem. stilo-.
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL s. 1. scris. (Are un ~ nervos, vioi.) 2. exprimare. (Are un ~ plastic.) 3. (rar) rostire, (fig.) condei. (~ poetic.) 4. limbaj. (~ științific.) 5. (rar) sistem. (~ pictural.) 6. fel, manieră, metodă, mod. (~ de lucru al cuiva.) 7. fel, gen, manieră, mod, modalitate, regim, sistem. (~ de viață.) 8. (ARHIT.) stil gotic = stil ogival; stil ogival = stil gotic.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL s. v. condei.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

stil s. n., pl. stíluri
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

știl, ștíluri, s.n. (reg.) condei.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

stil, categorie estetică care se definește în creațiile unei culturi, unei epoci, unei grupări de creatori sau unui artist reprezentativ prin adoptarea consecventă a anumitor soluții sau configurații structurale; specificitatea trăsăturilor ce conferă un aspect distinct, personalizat, producțiilor respective ce explică prin acordul cu o anumită viziune asupra valorilor lumii înconjurătoare, cu necesitatea de a evoca într-o anumită proporție dincolo de finalitatea proprie obiectului sau actului întreprins. S. își datorează astfel fizionomia echilibrului ce se naște între sensul prospectiv al căutării soluțiilor tehnice, ingenioase, eficiente și sensul retrospectiv al evocării unor practici consacrate, al integrării funcției obiectului într-o ierarhie mai cuprinzătoare a valorilor. Categoria s. nu aparține de aceea numai universului artelor ci poate fi aplicată oricărui domeniu al creativității. „Același stil – scria Lucian Blaga – se constată pe tărâmul cunoașterii ca și în etica sau în întocmirile sociale. Stilul este tocmai ceea ce arta unei epoci are comun cu celelalte ramuri ale culturii (...) stilurile au în succesiunea lor temporală o dialectică istorică întocmai ca și perioadele culturale ale căror expresii sunt, trădându-și prin aceasta originea anestetică”. În arta muzicală, categoriile limbajului, ele însele simptomatice pentru o anume funcționalitate expresivă, devin rând pe rând repere pentru caracterizarea s. Dacă în vechea cultură elină, ce de-altfel și în cea hindusă, expresia melodică codificată în formule (I-II) ritmico-melodice este cea care dă naștere unor tipare modale purtând denumiri generice ca: dorian, frigian [v. mod (I, 1)] etc. în sensul de s. sau dialecte muzicale cu un ethos* precizat, în epoca postrenascentistă emanciparea meșteșugului componistic [v. compoziție (2)] și a personalității creatorului face ca amprenta s. să rezulte dintr-o anume „maniera di comporre” (Zarlino, 1558) ca și din finalitatea atribuită actului componistic. Athanasius Kircher (1650) distinge astfel opt stiluri (ecclesiasticus, canonicus, moteticus, madrigalescus, phantasticus, melismaticus, choraicus, symphonicus) care sunt rezultatul interacțiunii dintre convențiile de gen (I, 1) și maniera de tratare consacrată în practica epocii printr-o adevărată retorică muzicală [v. figură (2)]. Cum însă latura expresiei se cerea definită cu aceeași minuțiozitate, conceptul de s. se referă în egală măsură și la sferele acesteia în calitate de s. dramatic, liric, patetic etc. Exegeza muzicii se îmbogățește astfel cu o sumă de determinări ale s. generate de specificul facturii muzicale, în general, și a celei componistice în special (concertant*, improvizatoric*, fugat*, arioso*; în muzica bizantină: stihiraric, papadic, irmologic), de mijloace de concretizare sonoră (vocal*, instrumental*), de adoptarea unei anumite sintaxe* (monodic*, polifonic*, armonic*, tonal*, atonal*, serial* etc.) și care își găsesc confluența în conceptele mai generale ce definesc faze și orientări din istoria culturii și artelor [s. renascentist (v. Renaștere), baroc*, clasic*, romantic* ș.a.] ca și în cele care delimitează anumite curente (impresionism*, expresionism*, constructivism* etc.). Transpus la problematica operei individuale, s. reflectă așadar o coordonare complexă, sistematică a nivelelor – de la alegerea materialului și până la modelarea lui în conformitate cu totalitatea tendințelor ce se cer exprimate – și care se subordonează în ansamblul „legilor frumosului” ale unității în diversitate. Ca noțiune estetic-muzicală, s. a fost utilizat inițial de către E. Hanslick (pentru care constituia o contrapondere a factorului formal) și definitiv atașat sistematicii muzicale de către H. Riemann și G. Adler.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

OTTONIAN, Stilul ~, nume dat stilului definitoriu al artei (pictură, sculptură și alte arte vizuale) din Sfântul Imperiu German în sec. 10 și 11 (în timpul împăraților Ottoni și a primilor lor succesori din Casa Saliană, 950-1050), caracterizat prin importanța acordată reprezentării figurii umane și prin gesturile emfatice ale personajelor. Denumirea provine de la numele lui Otto I cel Mare.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

STIL DE CĂDERE LIBERĂ pozție a corpului parașutistului în cădere liberă ordonată. Există mai multe stiluri de cădere liberă: întins (sau broască, membrele depărtate de corp și segmentele acestora formând unghiuri de 90°, corpul având o poziție de 45° față de planul orizontal; este stilul cel mai utilizat), grupat (membrele foarte apropiate de corp, ca în poziția ghemuit, corpul având în cădere o poziție orizontală), săgeată (brațele și picioarele ușor depărtate de corp, care este întins, căderea se face cu mult sub orizontală; se mai numește și rândunică), picătură (brațele și picioarele alipite de corp, care este întins, căderea realizându-se pe verticală) etc. Parașutistul își reduce sau își mărește viteza de cădere liberă, prin stilul adoptat, în funcție de suprafața corpului expusă frecării cu aerul.
Sursa: GTA | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

irmologic, stil ~ (Biz.) v. eh; stil.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

papadic, stil ~ v. papadichie (2); stil.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

rappresentativo, stile ~ v. camerata florentină.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

stihiraric, stil ~ (Biz.) v. eh; stil.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink