punctum (punctus) (cuv. lat. „punct”) 1. Neumă [v. notație (III)] provenită din reducerea accentului (1) grav și, alături de virga, unul dintre cele mai vechi semne neumatice. În funcție de notație și de epoca în care aceasta se înscrie p. indica un sunet grav și scurt, fie pe o silabă, fie pe o melismă*. 2. În notația (III) modală și în musica mensurata*, p. avea roluri diferite: p. materialis, p. quadratus = notă pătrată; p. divisionis (punct de dividere) = separă o mensura (2) perfecta de o alta de care ar putea fi legată; p. perfectionis (punct de perfectare) = adaugă un timp unei note* binare* (rezultând trei timpi, deci o mensura imperfecta; într-o mensura imperfecta, doi timpi); p. demonstrationis sau reductionis = determină sincoparea*; p. imperfectionis = suprimă o mensura perfecta dată; p. prolationis = se plasează într-un cerc sau semicerc, pentru a indica prolatio (2) maior; p. organicus [„punct de orgă” – v. pedală (2)]. ♦ Punctul gol (cerc de mici dimensiuni) pus la dreapta unei semibrevis* îi reduce valoarea (= minima*; minorata). V. proporție (II). 3. (cu sensul de „sfârșit”), secțiune finală a psalmului*; v. psalmodie.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
OMNE TULIT PUNCTUM, QUI MISCUIT UTILE DULCI (lat.) cine îmbină utilul cu frumosul, întrunește sufragiile tuturor – Horațiu, „Ars poetica”, 343. Acesta este pentru poet criteriul măiestriei artistice.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink