POLIMETRÍE s. f. Suprapunere de măsuri care evoluează simultan în muzica scrisă pentru două sau mai multe voci și care se caracterizează prin faptul că timpii tari, inițiali, ai măsurilor nu coincid întotdeauna. – Din it. polimetria.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

POLIMETRÍE f. 1) Fenomen de prezență într-o operă poetică a mai multor metri prozodici. 2) Proces de îmbinare concomitentă a mai multor feluri de măsuri într-o compoziție muzicală. /<it. polimetria
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

POLIMETRÍE s.f. Combinarea simultană a două sau a mai multor feluri de măsuri în muzica scrisă pentru două sau mai multe voci. [Gen. -iei. / < it. polimetria, cf. gr. polys – mult, metron – măsură].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

POLIMETRÍE s. f. suprapunere a două sau a mai multor măsuri diferite în poezie sau muzică. (< it. polimetria)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

polimetríe s. f. (sil. -tri-), art. polimetría, g.-d. polimetríi, art. polimetríei
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

polimetrie (‹ gr. πολύ, „mult” + μέπρον, „măsură”), suprapunere de structuri metrice (măsuri*) diferite. Este dezvoltarea până la ultimele consecințe a independenței ritmico-melodice a vocilor (2) dintr-un ansamblu polif. Ea implică automat poliritmia*, dar o depășește. Se întâlnește în mod curent în folclorul mai tuturor popoarelor, din Carpați până în Himalaia, din Africa până în insulele Pacificului, precum și în muzica tradițională orient. În cea cultă europ., p. a pătruns pe două căi: a) prin dezvoltarea firească a polif., ajungându-se încă din sec. 14 (Ars Nova*) la complexe eșafodaje metro-ritmice (grație tehnicii izoritmiei*); b) prin influența folc. Cazurile cele mai numeroase de p. se întâlnesc în muzica sec. 20 – un ex. tipic constituindu-l acest pasaj din Sacre du printemps de Stravinski (reper 70). Cazul limită al lui p. îl constituie execuția simultană a două muzici diferite fără legătură între ele. Ex. clasic în materie îi aparține lui Mozart (intervenția orch. mici peste cea mare, în Don Giovanni, actul 1). Dar în muzica simf. procedeul a fost aplicat sistematic abia de la Stockhausen încoace (Gruppen, 1957; Carré, 1963).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink