2 intrări

26 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

PLEÁCĂ interj. 1. v. marș! 2. v. afară! 3. fugi!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!

PLECÁ, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a asculta cu atenție, a lua în considerare. ◊ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de spunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ♦ Fig. (Înv.) A decădea. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească.Lat. plicare.

PLECÁ, plec, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊ Expr. (Tranz.) A-și pleca capul (sau fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili. A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească. A(-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva; c) a (se) dedica, a (se) închina. A(-și) pleca urechea = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare; b) a da crezare vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦ Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna. 2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ◊ Expr. A se pleca spre apus = (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦ Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦ Refl. (Pop.) A se îndupleca; a se milostivi. III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦ Spec. A porni într-o cursă sportivă. 2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză. Pleacă de la ideea că trebuie să reușească.Lat. plicare.

PLECÁ1, plec, vb. I. Intranz. A părăsi locul unde se află și a se duce în altă “parte, a se deplasa dintr-un loc în altul; a porni. Eu cred că are dreptate și trebuie să plecăm. DUMITRIU, N. 34. Cînd am plecat, un ornic bătea din ceață rar. ARGHEZI, V. 114. ◊ (Urmat de determinări arătînd locul de pornire sau de destinație, scopul, timpul, modul etc.) Nechifor Lipan plecase de acasă după niște oi la Domo ș-acu sfîntu-Andrei era aproape și el încă nu se întorsese. SADOVEANU, B. 9. Eu plec cu sacu-n spate. La calea jumătate, Cer plata, trei săruturi. COȘBUC, P. I 63. Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adînc și a plecat degrabă să-și facă datoria. CARAGIALE, O. III 71. Ea picioru-l pune-n scară Și la codru pleacă iarăși. EMINESCU, O. I 103. ◊ (În apostrofări) Pleacă (de aici) ! ◊ (Despre lucruri și despre abstracte) Parcă tot sîngele îmi plecase spre capătul lumii. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. Dorul meu pe unde pleacă Nu-i pasăre să-l întreacă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ Tranz. (Rar) Harabalele-ncărca și la moară le pleca. TEODORESCU, P. P. 146.

PLECÁ2, plec, vb. I. 1. Refl. (în concurență cu apleca) A se înclina (într-o parte), a se îndoi, a se încovoia. Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. SADOVEANU, O. VII 158. Corabia-ntr-o parte de-ar fi a se pleca, Ne-am duce-n fundul apei. MACEDONSKI, O. I 165. Și de ce să nu mă plec Dacă păsările trec. EMINESCU, O. I 214. Se plecă și ridicând pe Ruxandra de jos Doamna mea! îi zise. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A se pleca spre apus = a) (despre aștri) a coborî spre apus, a apune. Cînd soarele se pleacă spre apus.. farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. ODOBESCU, S. III 17; b) fig. (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. I 201. ◊ Tranz. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Și timpul... apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă. MACEDONSKI, O. I 24. Un fir de iarbă verde pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. ALECSANDRI, P. III 25. ♦ A se înclina în semn de respect, pentru a saluta. Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pînă la pămînt. CREANGĂ, O. A. 167. 2. Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune, a se lăsa subjugat. Turcii, cu toate că erau mai numeroși, trebuiră a se pleca furiei romînilor. BĂLCESCU, O. II 50. Au trebuit să se plece voinții tatălui. DRăGHICI, R. 106. ◊ Refl. reciproc. Teamă n-ai, căta-vor iarăși între dînșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. ♦ Tranz. A aduce la supunere, a subjuga. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Și la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi! ALECSANDRI, P. II 7. ♦ (Învechit) A înclina să..,. a fi dispus să..., a se îndupleca. De-ar vrea și-ar vrea Mama să se plece, Am să fac La nunta mea Vinul, cît îl poate bea Satu-ntreg să sece. COȘBUC, P. II 279. Noi ne plecăm a crede... că fără dreptate a fost el azvîrlit după tron în temniță. BĂLCESCU, O. II 71. 3. Tranz. A lăsa în jos, a coborî; a apleca. Mai bine ochii-njos să-i pleci Să vezi pămîntul pe-unde treci. COȘBUC, P. 1151. Părul, văzînd pe fată, și-aplecat crengile-n jos. CREANGĂ, O. A. 181. Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. Neamurile plecau fruntea și ele, destul de rușinate. SADOVEANU, E. 96. Prahovă... pentru ce te-oprești mirată și pleci ochii? COȘBUC, P. I 169. Înălțimile albastre. Pleacă zarea lor pe dealuri Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A (-și) pleca capul = a (se) supune, a subjuga sau a se lăsa subjugat. Astfel e romînul și romîn sînt eu Și sub jugul barbar nu plec capul meu. BOLINTINEANU, O. 32. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie Sub asprime plecînd capul unui neam. ALECSANDRI, P. I 200. A nu avea unde să-și plece capul = a nu avea adăpost, loc de odihnă. N-am unde să-mi plec nici capul, ajung din rău în mai rău. PANN, la CADE. A (-și) pleca urechea la... = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare, a da urmare. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiei sale. ISPIRESCU, L. 46; b) a da crezămînt vorbelor de nimic, bîrfelilor. Se uită în ochii celor ce au plecat urechea la șoapte. DUMITRIU, N. 170. Palavre franțuzești. Las' pe alții să-și plece urechea la ele. ALECSANDRI, T. I 348. A (-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) (rar) a arăta smerenie, evlavie față de cineva. Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? EMINESCU, O. I 115. Refl. Cumpăna unei fîntîni se pleacă și se înalță, ca un cocostîrc care bea apă. VLAHUȚĂ, R. P. 10.

plecá (a ~) vb., ind. prez. 3 pleácă

plecá vb., ind. prez. 1 sg. plec, 3 sg. și pl. pleácă

PLECÁ vb. v. accepta, admite, aproba, consimți, convinge, cuceri, decide, declina, determina, face, hotărî, încuviința, îndupleca, îngădui, învoi, lăsa, ocupa, permite, primi, subjuga, supune.

PLECÁ vb. I. 1. v. apleca. 2. v. povârni. 3. v. prosterna. 4. v. smeri. 5. v. apune. 6. v. preda. 7. v. ceda. 8. v. subjuga. II. 1. v. porni. 2. a se duce, a merge, a porni, (pop.) a (se) mișca, (înv. și reg.) a păsa. (Unde ~ acum seara?) 3. v. apuca. 4. a se căra, a se duce, a se mișca. (Să ~ imediat de aici!) 5. a se retrage. (Vă rog să-mi permiteți să ~.)

A pleca ≠ a sosi, a veni

plecá (pléc, át), vb.1. A se îndoi, a se încovoia. – 2. A îndupleca, a sili. – 3. (Rar) A trimite, a transporta, a duce. – 4. A porni, a ieși, a se duce. – 5. (Refl.) A se înclina. – 6. (Refl.) A ceda, a se supune. – Mr. plec, plecare; megl. plec, plicari. Lat. plicāre (Diez, I, 319; Cipariu, Gram., 30; Densusianu, Hlr., 194; Pușcariu 1334; Candrea-Dens., 1402; REW 6601; V. Buescu, Boletim mensal da Soc. de lingua port., III (1952), 107-8), cf. it. piegare „a îndoi”, prov. plegar, fr. plier „a îndoi”, sp. llegar, port. chegar. În general se consideră că semantismul se explică printr-o expresie de tipul plier la tente sau plier bagage (Pușcariu 134; Wagner 123; Scriban; după Tiktin plecare ar însemna „a se apleca pînă la ceva”; după Corominas, III, 161, trebuie să se pornească de la applicare „a se îndrepta spre”, care ar explica atît rom. cît și sp.). Mai probabil se pornește de la ideea de „a întoarce”; plicare înseamnă a se învîrti un obiect, pînă cînd extremitățile lui se unesc. La fel s-ar fi zis despre o persoană care se întoarce la punctul de plecare, ca în it. piegare „a se da înapoi”, fr. se replier, bearn. s’aplega (REW 548), cat. (a)plegar „a lăsa lucrul” sau mai curînd „a se întoarce de la lucru”. Pleca, prin urmare, ar fi însemnat mai întîi „a se întoarce, a veni înapoi”; unde pleci? „unde te întorci” ar fi fost interpretat firesc „unde mergi?” ca se duce „se poartă” = merge; merge „coboară” = merge. Explicațiile semantice ale lui Pușcariu, Dacor., VIII, 143, nu par izbutite. Se cuvine să adăugăm că Buescu, R. Études rom., II, 102-13, reduce rom. (a)pleca „a alăpta” la lat. *(ap)placāre „a liniști”. Această ipoteză prezintă dificultăți fonetice (*applaco nu putea da aplec și, oricum, autorul trebuie să admită o încrucișare cu apleca pentru a justifica rezultatul rom.) și nu pare mai naturală decît explicația tradițională, din punct de vedere semantic: cf. și supune „a pune dedesubt” și „a alăpta”. Der. plecăciune, s. f. (înv., înclinație, aplecare; reverență, salut; supunere, obediență, umilință); plecat, adj. (dus, absent; încovoiat; înclinat; ascultător, supus; amator, dispus); plecătoare (megl. plicătoare), s. f. (oaie cu lapte), cf. aplecătoare; plecător, adj. (dispus, înclinat); plecate, s. f. pl. (înv., înclinație, pornire; greață). Cf. apleca. – Din rom. provin rut. plekati „a alăpta”, rut. plekotora „oaie mulgătoare”, mag. pleketor „oaie fără miel” (Candrea-Dens., 1403).

A PLECÁ2 plec tranz. A face să se plece. ◊ A-și ~ ochii în (la) pământ a lăsa ochii în jos. /<lat. plicare

A SE PLECÁ mă plec intranz. 1) A-și schimba poziția normală, apropiindu-se de pământ; a se înclina. ~ înainte. 2) (despre aștri) A se lăsa spre orizont; a asfinți; a apune. 3) A manifesta o atitudine de recunoaștere a superiorității sau a puterii cuiva; a se înclina; a se smeri. /<lat. plicare

A PLECÁ1 plec intranz. 1) A se deplasa părăsind locul inițial; a se duce; a merge. 2) A-și lua începutul (de la ceva); a începe; a porni. ~ de la o premisă. /<lat. plicare

plecà v. 1. a îndoi spre pământ, a încovoia: arborele își pleacă ramurile; 2. a lăsa în jos: a pleca capul, ochii; 3. a se înclina: a se pleca într’o parte; 4. a ceda: se plecară numărului covârșitor BĂLC. [Lat. PLICARE, a (se) îndoi].

plecà v. 1. a păși dela un loc, a înnainta în cale: cine pleacă de dimineață, departe ajunge; 2. se zice despre animale și chiar despre lucruri: scrisoarea mea pleacă azi; 3. a-și trage origina, a-și lua începutul: arterele pleacă dela inimă. [Lat. SE PLICARE, a se îndoi (vulgar: a se îndrepta către, a se apropia de), de unde noțiunea de «a porni»].

2) plec, a v. tr. (lat. plĭco, pop. pleco, -are, a îndoi, a încovoĭa [corturile la plecare], de unde înț. de „a purcede”, ca și rus. túlitĭ, a o tuli; it. plegare, pv. plegar, fr. plier, sp. llegar, pg. chegar. D. rom. vine rut. plekáti, a alăpta [ca oaĭa, care se apleacă spre mel], a îngriji. V. aplec, impĭegat). Aplec, inclin: îmĭ plec capu ca să nu mă lovesc, îmĭ plec ochiĭ de rușine, copacu îșĭ pleacă ramurile. V. refl. Mă înclin, mă povîrnesc: zidu s´a plecat puțin din pricina surpăturiĭ. Fig. Cedez, mă retrag: a te pleca cuĭva (saŭ în fața cuĭva). V. intr. Purced, pornesc, mă duc: a pleca de acasă la școală, la războĭ, la Roma; cine pleacă de dimineață, departe ajunge; trenu, vaporu pleacă la 8, scrisorile pleacă cu trenu de seară. Încep, am originea: arterele pleacă de la inimă. Pleacă de aci !, expresiune violentă p. a alunga pe cineva (V. pașol)


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

PLEÁCĂ interj. 1. marș!, (reg.) mașír!, (rusism reg.) pașól! 2. afară!, ieși!, marș! 3. fugi!, (pop.) tíva!, (prin nord-estul Olt.) tiútiu!

PLECÁ vb. I. 1. a (se) apleca, a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) lăsa, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 2. a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) lăsa, a (se) povîrni, a (se) prăvăli, (pop. și fam.) a (se) hîi. (Casa s-a ~ pe o parte.) 3. a se închina, a se înclina, a se prosterna. (S-a ~ adînc în fața lui.) 4. a se smeri, a se supune, a se umili. (Se ~ în fața divinității.) 5. a apune, a asfinți, a coborî, a dispărea, a pieri, (livr.) a declina, (rar) a scădea, (pop.) a scăpăta, a sfinți, (fig.) a se culca, a se scufunda. (Soarele se ~ după dealuri.) 6. a se închina, a se preda, a se supune, (înv.) a se cuceri, a se paradosi, a se supleca. (Nu s-au ~ inamicului.) 7. a ceda, a se supune. (Să nu se ~ în fața dușmanului.) II. 1. a porni, (înv.) a (se) clăti, a purcéde. (Au ~ la drum.) 2. a se duce, a merge, a porni, (pop.) a (se) mișca, (înv. și reg.) a păsa. (Unde ~?) 3. a (o) apuca, a se îndrepta, a o lua, a merge, a se orienta, a păși, a pomi, (rar) a se îndruma, (pop.) a purcéde, a se purta, (înv. și reg.) a năzui, (Transilv.) a arădui. (A ~ pe drumul acela.) 4. a se căra, a se duce. (Să ~ imediat de aici!) 5. a se retrage. (Vă rog să-mi permiteți să ~.)

plecá vb. v. ACCEPTA. ADMITE. APROBA. CONSIMȚI. CONVINGE. CUCERI. DECIDE. DECLINA. DETERMINA. FACE. HOTĂRÎ. ÎNCUVIINȚA. ÎNDUPLECA. ÎNGĂDUI. ÎNVOI. LĂSA. OCUPA. PERMITE. PRIMI. SUBJUGA. SUPUNE.

Intrare: pleca

Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) pleca plecare plecat plecând singular plural
plea plecați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) plec (să) plec plecam plecai plecasem
a II-a (tu) pleci (să) pleci plecai plecași plecaseși
a III-a (el, ea) plea (să) plece pleca plecă plecase
plural I (noi) plecăm (să) plecăm plecam plecarăm plecaserăm, plecasem*
a II-a (voi) plecați (să) plecați plecați plecarăți plecaserăți, plecaseți*
a III-a (ei, ele) plea (să) plece plecau pleca plecaseră
Intrare: pleacă
pleacă
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)