ORÁȚIE, orații, s. f. 1. (Pop.) Urare în versuri pe care colăcarii o adresează mirilor la nuntă; conăcărie. 2. (Livr.; înv.) Felicitare, urare; p. ext. cuvântare, discurs (rostit la anumite ceremonii sau ocazii). 3. (Înv.) Oratoriu¹ (1). [Var.: orațiúne s. f.] – Din lat. oratio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

ORÁȚIE ~i f. 1) Poezie populară ritualică, ce conține urări de bine, felicitări, recitată cu diferite ocazii (de Anul Nou, la nuntă, la cumetrie). 2) înv. Discurs ceremonios rostit cu anumite ocazii. [G.-D. orației; Sil. -ți-e] /<lat. oratio, ~onis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ORÁȚIE s. f. 1. urare în versuri, cu conținut alegoric, făcută de conăcari în cadrul ceremonialului de nuntă. 2. cuvântare, discurs (la anumite ocazii). (< lat. oratio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

ORÁȚIE s. 1. colăcărie, (reg.) conăcărie. (~ spusă la o nuntă țărănească.) 2. orație funebră = discurs funebru, (înv.) propovedanie.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

oráție (-íi), s. f. – 1. Discurs, cuvîntare. – 2. Epitalam, poezie populară care se rotește la nunțile tradiționale. – Mr. urăciune. Lat. oratio (sec. XVIII), poate prin intermediul pol. oracja; mr. reprezintă direct cuvîntul lat. Este dubletul lui orațiune, s. f. (discurs). – Der. orator, s. m., din fr. orateur; oratoriu, s. n., din lat. oratorium, it. oratorio; oratoric, adj. (retoric); oratorie, s. f. (elocvecță).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

oráție s. f., (sil. -ți-e), art. oráția (sil. -ți-a), g.-d. art. oráției; pl. oráții, art. oráțiile (sil.-ți-i-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

orație, specie literară, epică, a folclorului* românesc, scandată de persoane anumite, specializate, în timpul ceremoniei nupțiale. Cele mai valoroase ca funcție marchează momentele mai importante ale nunții: sosirea alaiului mirelui la casa miresii („colăcăria”), aducerea darurilor, „schimbul”, „iertăciunea”, „la masa mare”. De mari dimensiuni, o. sunt narațiuni epice, încărcate de simboluri, unele alegorice, presărate cu fragmente hazlii ori pline de sobrietate. Un motiv stabil, amintit și de Cantemir, este cel a vânătorii (mirele pleacă la vânătoare după o căprioară sau după o floare „care nu-nflorește și nu rodește”). O. cu tematică variată se mai spun la începutul petrecerii agrare, când cununa* (sau buzduganul) este adusă la casa „gazdei”. O. înrudite cu aceasta din urmă se aud la plugușor*, ca și la colindat (v. colindă), pentru a mulțumi gazdei pentru darurile primite (numite și „mulțămite”).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink