ONÓR s. n. v. onoare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

ONÓR ~uri n. 1) Stimă deosebită; prețuire înaltă. ◊ A da ~ul a prezenta arma în semn de salut la primirea unei personalități sau în ocazii speciale. 2) la pl. Funcții administrative înalte; demnități. /<lat. honor, ~oris, fr. honneur, it. onore
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

ONÓR s.n. 1. (Mai ales în pl.) Semne exterioare de cinstire, de respect, de prețuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.) A da onorul = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui șef, la parăzi etc.; a face onorurile (casei) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă (la o recepție). 2. V. onoare. [Pl. -ruri. / cf. fr. honneur].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ONÓR I. s. n. semn exterior de cinstire, de stimă, de prețuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) rang, demnitate. ♦ (mil.) a da ~ ul = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui șef, la parăzi etc.; a face ŭrile (casei) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă. II. s. m. nume dat cărților celor mai mari, la unele jocuri. (< fr. honneur)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

onór (onóruri), s. n. – Cinste. It. onore. E dubletul lui onoare, s. f. – Der. onora, vb. (a cinsti), din fr. honorer; onorabil, adj., din lat. honorabilis, sec. XIX; onorabilitate, s. f., din fr. honorabilité; onorar, adj., din fr. honoraire; onorar, s. n. (recompensă); onorat, adj., folosit numai ca titlu de disticție; onorific, adj., din lat. honorificus.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

onór (manifestare a stimei; rang) s. n., pl. onóruri
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink