ODO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) drum”, „circuit”. [Var. hodo-. / < fr., it. odo-, cf. gr. hodos].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ODO- elem. „drum, rută, circuit”. (< fr. odo-, cf. gr. hodos)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÓDĂ, ode, s. f. Specie a poeziei lirice (formată din strofe cu aceeași formă și cu aceeași structură metrică), în care se exprimă elogiul, entuziasmul sau admirația față de persoane, de fapte eroice, idealuri etc. ♦ (În antichitate) Poezie sau poem (cu subiect eroic) cântate sau recitate cu acompaniament de liră. ♦ Compoziție muzicală cu caracter eroic, solemn. – Din fr. ode.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
oprocopiuc
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÓDĂ ~e f. Creație literară lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu. /<fr. ode
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
–ODĂ Element secund de compunere savantă cu semnificația „tub cu vid sau cu gaz”. [< fr. -ode].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÓDĂ s.f. (Ant.) Poezie eroică cântată sau recitată cu acompaniament de liră. ♦ Poezie lirică, care exprimă sentimente de admirație, preamărind mai ales un erou, o faptă eroică etc. ♦ Piesă muzicală eroică, înălțătoare. [< fr. ode, lat., gr. ode].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ODĂ1 s. f. 1. (ant.) poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră. ◊ poezie lirică în care se exprimă sentimente de admirație, de preamărire față de persoane, fapte eroice etc. 2. lucrare muzicală cu caracter eroic, solemn. (< fr., gr. ode, lat. oda)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
-ÓDĂ2 elem. „tub cu vid, circuit electronic”. (< fr., germ. -ode, cf. gr. hodos, drum)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÓDĂ s. (LIT., MUZ.) imn.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ódă s. f., g.-d. art. ódei; pl. óde
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ODO (EUDES) de Bayeux (c. 1036-1097), episcop de Bayeux (1049). Frate vitreg al lui William Cuceritorul. Participant la lupta de la Hastings (1066), după care a primit ca apanaj ducatul de Kent. A guvernat țara în timpul absenței regelui ca un tiran, atrăgându-și ostilitatea marilor feudali, conduși de nepotul său William II Rufus (1088). A murit pe drumul către locul de adunare a participanților la prima Cruciadă.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
odă (‹ gr. ᾠδή [odé], „poem liric”, „cântare”) 1. În antichitatea clasică, gen (1, 2) al liricii poetice și, în general, orice vers cântat (la Alkaios, Sapho, Anacreon, Horațiu). Prima o. pythică a lui Pindar este una din melodiile gr. păstrate (fragmentar) prin notație (v. greacă, muzică). 2. În muzica biz., unul din cele două grupuri ale canolului (2) de la utrenie*; fiecare grup, alcătuit din 4, 6, 8, 10 sau 12 strofe (tropare*), începe cu irmosul* sau catavasia* – strofe model ale celorlalte strofe. Sin. cântare; cântândă; peasnă. 3. Gen al muzicii corale, creat de umaniști în scop didactic. Concepută armonic, la patru voci, notă* contra notă și urmărind redarea exactă a metrului (3) horațian (dar și a metrului versurilor altor poeți antici), o. a fost inițiată în Germania de Konrad Celtes și a fost cultivată de Senfl, B. Ducis, P. Hofhaymer, M. Agricola, Goudimel, Tritonius (Glareanus). Pătrunderea o. în diferitele colecții i-a asigurat răspândirea și o anumită durabilitate în timp. O astfel de colecție este și cea intitulată Odae cum harmoniis, alcătuită de către reformatorul transilvănean Honterus (cuprinzând, probabil, și unele compoziții ale acestuia). ♦ O. create aprov. în aceeași perioadă în Italia (da Rore, Lassus) se bazează pe o ritmică ce reprezintă un compromis între metrica versului și accentul cuvântului. 4. Începând din sec. 17, compoziție de tipul cantatei* cu caracter festiv, solemn, omagial, fără legături evidente cu o. (3). Linia acestui tip de compoziție se profilează în Anglia (Purcell, Blow, Haendel), se regăsește în finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven și se continuă prin romantism*, până în zilele noastre. ♦ Școala berlineză de la mijlocul sec. 18 (compozitori: Marpurg, Ph. E. Bach, Kirnberger, J. Fr. Agricola) a desemnat prin o. liedul* strofic; titlul a fost atribuit de Schubert unora dintre liedurile sale („An Chloe”, „Odă saphică”).
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
odă, ode s. f. Denumire a poemului biblic alcătuit din șase până la nouă strofe (tropare), dintre care prima numită catavasie sau irmos, servește ca model (în ceea ce privește numărul silabelor și locul accentelor) celorlalte strofe ale odei. Două, trei, patru, opt sau nouă ode la un loc alcătuiesc canonul de la vecernie și utrenie; peasnă, cântare. – Din fr. ode, lat. oda (‹ gr. oda „cântec”).
Sursa: D.Religios
(1994)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink