norá, pers. 3 sg. noreáză, vb. I (pop.) a (se) înnora.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

NÓRĂ, nurori, s. f. Soția cuiva considerată în raport cu părinții soțului ei. ◊ Expr. A intrat nora-n blide, se spune despre o femeie neîndemânatică la treburile gospodărești. – Lat. nurus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

NÓRĂ nuróri f. Soție a fiului în raport cu părinții acestuia. ◊ A intrat ~a-n blide se spune cu ironie despre neîndemânarea unei persoane (care face zgomot cu vasele sau le sparge). [G.-D. nurorii] /<lat. nurus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

nóră (nuróri), s. f. – Soția fiului. – Var. (înv.) nor. Mr. nor(ă), megl. noră. Lat. nǒrus, formă populară a lui nŭrus (Densusianu, Hlr., 78; Pușcariu 1190; Candrea-Dens., 1244; REW 6000), cf. it. nuora, prov. noro, v. fr. nuere (saintong. nore), sp. nuera, port. nora. Var. supraviețuiește în legături sintactice: noru-mea, noru-sa; pl. indică un paralelism cu soră. Pentru absența diftongării, cf. Rosetti, I, 60. E cuvînt de uz general (ALR, I, 260).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

nóră s. f., g.-d. art. nurórii; pl. nuróri
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

nóră-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. nóră-mii (-tii, -sii)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink