MONOFONÍE s. f. (Fiz.) Procedeu tehnic de transmitere și captare a sunetului prin intermediul unui singur canal. – Din fr. monophonie, engl. monophony.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MONOFONÍE s.f. (Fiz.) Proprietatea a ceea ce este monofonic. [Cf. fr. monophonie].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
MONOFONÍE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor înregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzică în care melodia este executată solistic ori de către un grup vocal sau instrumental la unison sau octavă. (< fr. monophonie, engl. monophony)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
monofoníe s. f., g.-d. art. monofoníei
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
monofonie (engl. monophony), termen utilizat în special de către muzicologia engleză, echivalent semantic cu monodie*. După opinia muzicologilor it. și fr., m. acoperă prima accepțiune a noțiunii de omofonie*, indicând un tip de scriitură în care o melodie este executată solistic sau de către un grup vocal, instr. sau vocal-instr., la unison* sau octavă*. Ex. de m.: muzica antică greacă*, gregoriană*, cântecele trubadurilor*, truverilor* și Minnesängeri-lor, o bună parte a muzicii pop etc.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink