MIÁSMĂ, miasme, s. f. Emanație rău mirositoare; duhoare, putoare, exalație. [Pr.: mi-as-] – Din fr. miasme.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MIÁSMĂ ~e f. livr. Miros neplăcut; emanație rău mirositoare; duhoare; putoare. [Sil. mi-as-] /<fr. miasme
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MIÁSMĂ s.f. Emanație nesănătoasă, miros urât provenit din materii organice în descompunere; duhoare. [Pron. -mi-as-. / < fr. miasme, cf. gr. miasma – murdărie, pată].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MIÁSMĂ s. f. emanație urât mirositoare; duhoare. (< fr. miasme, gr. miasma)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MIÁSMĂ s. v. putoare.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Miasmă ≠ aromă, balsam
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

miásmă (miásme), s. f. – Duhoare. Fr. miasme. – Der. miasmatic, adj., din fr. miasmatique; înmiasma, vb. (a răspîndi mirosuri urîte).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

miásmă s. f. (sil. mi-as-), g.-d. art. miásmei; pl. miásme
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink