MELODRÁMĂ, melodrame, s. f. 1. Dialog cântat în tragedia antică greacă, între un corifeu și un personaj. 2. Dramă care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau ieșirea personajelor din scenă. 3. Operă dramatică în care acțiunea complicată, neverosimilă, cu scene pline de groază, alternează cu scene comice, convenționale, de un patetism violent, rezervându-se un loc însemnat neprevăzutului. – Din fr. mélodrame.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MELODRÁMĂ ~e f. 1) Operă dramatică acompaniată de muzică. 2) Operă teatrală în care scenele dramatice alternează cu cele comice. /<fr. mélodrame
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MELODRÁMĂ s.f. 1. (Lit.) Dialog cântat în tragedia antică greacă, între corifeu și un personaj. 2. Piesă de teatru cu acțiune complicată, neverosimilă, cuprinzând scene de groază ce alternează cu scene comice. ♦ Parte a unei lucrări dramatice, combinată cu muzică. [< fr. mélodrame, it. melodramma, cf. fr. melos – cântec, drama – acțiune].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MELODRÁMĂ s. f. 1. (în tragedia antică greacă) dialog cântat între corifeu și un personaj. 2. dramă care utiliza acompaniamentul muzical pentru a marca intrarea sau ieșirea personajelor din scenă. 3. operă dramatică scrisă într-un stil emfatic, cu acțiune complicată, neverosimilă, în care comicul alternează cu dramaticul. (< fr. mélodrame)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

melodrámă s. f. (sil. -dra-), pl. melodráme
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

melodramă. Născută în cadrul genului teatral cu același nume, noțiunea de m. mai desemnează, după unii autori, însuși principiul declamației* însoțite de, și subliniate prin muzică, definitoriu pentru genul susmenționat. Acest tip de „conlucrare a cuvântului vorbit cu muzica” (R. Stephan) datând de la sfârșitul sec. 18 se extinde cu timpul, ajungând să fie asimilat în teatrul muzical sau implicat în muzicile de scenă (momente de m. apar în Freischütz de Weber sau în muzica de scenă a lui Beethoven pentru Egmont). Producțiile realizate integral în această manieră (începând cu sfârșitul sec. 19) nu au supraviețuit epocii lor, m. socotită pe drept cuvânt un hibrid din punct de vedere estetic nereușind astfel să se impună ca gen artistic, cel puțin creatorilor de muzică. Un reviriment al m. se produce totuși în sec. 20, când ea se dovedește aptă a oferi sugestii de revitalizare a raportului dintre vorbire și muzică; cuLtivată într-o accepțiune mai mult sau mai puțin apropiată de cea originară în unele dintre creațiile dramatice ale lui Humperdinck, Stravinski, Milhaud, m. pare să fie în bună parte, în cazul lui Schönberg, inspiratoarea declamației de tip Sprechgesang* (piesa schönbergiană Pierrot lunaire, care consacră acest tip de declamație, este, în opinia lui R. Stephan, „un ciclu de melodrame”). De altfel, în lexicografia germ. noțiunea de m. este cuprinsă nu o dată în sfera aceleia de Sprechgesang* (Seeger, Thiel).
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink