INTONÁRE, intonări, s. f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei. [Var.: (pop.) întonáre s. f.] – V. intona.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
valeriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
INTONÁRE s.f. Acțiunea de a intona și rezultatul ei; intonație. [Var. întonare s.f. / < intona].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
INTONÁRE s. 1. v. interpretare. 2. v. inflexiune.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Comentariu: Var. întonare (după def. din DEX și DN) -
LauraGellner
intonáre s. f., g.-d. art. intonării; pl. intonări
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Comentariu: Var. întonare (după def. din DEX și DN) -
LauraGellner
INTONÁ, intonez. vb. I. Tranz. 1. A cânta începutul unui cântec, a da tonul pentru începerea unui cântec; p. gener. a executa un cântec; a cânta. 2. A accentua, a rosti cu un anumit ton un cuvânt, o frază. [Var.: (pop.) întoná vb. I] – Din it. intonare.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
valeriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÎNTONÁ vb. IV. intona.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
valeriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÎNTONÁRE s. f. v. intonare.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
valeriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A INTONÁ ~éz tranz. 1) (piese muzicale) A începe indicând tonul melodiei. 2) A cânta încet și fără cuvinte, ca pentru sine; a îngâna; a fredona; a murmura. 3) (compoziții muzicale) A interpreta în mod solemn. 4) (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu un ton specific. /<fr. entonner
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Comentariu: Var. întona (după def. din DEX și DN) -
LauraGellner
INTONÁ vb. I. tr. 1. A cânta, a executa (o bucată muzicală). 2. A rosti, a spune (un cuvânt, o propoziție etc.) cu un anumit ton. [P.i. -nez și intón, var. întona vb. I. / < it. intonare, cf. fr. entonner].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÎNTONÁ vb. I. v. intona.
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÎNTONÁRE s.f. v. intonare.
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
INTONÁ vb. tr. 1. a cânta, a executa (o bucată muzicală). 2. a rosti, a spune (un cuvânt, o propoziție) cu un anumit ton. (< it. intonare)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
INTONÁ vb. 1. v. cânta. 2. a modula. (~ cuvintele.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Comentariu: Var. întona (după def. din DEX și DN) -
LauraGellner
intoná vb., ind. prez. 1 sg. intonéz, 3 sg. și pl. intoneáză
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Comentariu: Var. întona (după def. din DEX și DN) -
LauraGellner
*întonéz v. tr. (fr. entonner; lat. intono, -áre). Încep un cîntec dînd ton vociĭ. Cînt, celebrez: a întona un imn cuĭva. Gram. Accentuez, daŭ ton: a întona o silabă.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
intonație (intonare) I. 1. Redare exactă a înălțimii* sunetelor în interpretarea vocală și instrumentală, în solfegiere*; fixarea i., mai ales în repetiții, este precedată de „darea tonului” de către dirijor și uneori de intonarea fragmentului inițial ce trebuie cântat de către întreg ansamblul (I, 2). 2. Contur al melodiei*, curbă a înălțimilor (2) în cadrul discursului muzical. 3. În cîntul greg.*, formulă (I, 1) cântată de oficiant și reluată de către cor* sau de către comunitate. 4. Muzică de orgă, având același rol de preludiere ca și i. (2) [v. preludiu (1)]. De scurtă durată, i. este un mijloc eficace de fixare a „tonului” și, în unele momente, a modulației*. I. poate fi scrisă (într-o formă aleasă de organistul-compozitor: introitus*, intrada*, preludiu*, toccata*) sau improvizată. Astfel de i. au fost transmise de cei doi Gabrieli (Intonazioni d’organo, 1593). Există țări (Franța, Anglia, Țările de Jos, Spania, Portugalia) în care termenul nu se întâlnește, fiind mai curând sin. cu ricercar*. În sec. 17, mai apare în Germania. II. 1. În muzicologia* sovietică, noțiunea generică pentru ansamblul trăsăturilor structurale și de ethos* ale unei muzici pop., trăsături transmise implicit artei culte naționale orientate spre această muzică (интоиаиня). 2. În muzicologia românească, i. pop., i. folclorică (sau biz.), suma caracteristicilor melodice-ritmice ale cântului pop. sau biz., desenul caracteristic al acestui cântec. Sin.: melos pop. (v. melodie).
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink