INSTRUMENTÁȚIE, instrumentații, s. f. 1. Etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine spre executare fiecărui instrument în parte. 2. Ramură a științei muzicale care se ocupă cu descrierea particularităților instrumentelor. 3. Operație de extragere, cu ajutorul unor dispozitive speciale, a unei unelte sau a unei piese rămase accidental într-un puț de petrol. – Din fr. instrumentation.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

INSTRUMENTÁȚIE ~i f. Mod de aranjare a unor grupuri de instrumente într-o orchestră pentru executarea unei piese muzicale; orchestrație. /<fr. instrumentation
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

INSTRUMENTÁȚIE s.f. 1. Etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine fiecărui instrument în parte. ♦ Ramură a muzicii care se ocupă de descrierea particularităților fiecărui instrument. 2. Extragere a unei unelte sau a unei piese rămase din întâmplare într-un puț de petrol. [Gen. -iei. / cf. fr. instrumentation].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INSTRUMENTÁȚIE s. f. 1. repartizare a sonorităților unei compoziții orchestrale pe diferite instrumente; orchestrație. 2. ramură a muzicii care studiază posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentelor muzicale. 3. ansamblu de instrumente sau de aparate care echipează o instalație (de rafinare). (< fr. instrumentation)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

INSTRUMENTÁȚIE s. v. orchestrație.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

instrumentáție s. f. (sil. -ți-e), art. instrumentáția (sil. -ți-a), g.-d. art. instrumentáției; pl. instrumentáții, art. instrumentáțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*instrumentațiúne f. (d. instrumentez; fr. -entation). Modu cum e dispusă partea instrumentală a uneĭ bucățĭ muzicale, orhestrațiune. – Și -áție și -áre.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

---

instrumentație 1. Ansamblul cunoștințelor privitoare la posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentelor* muzicale. Conturându-se ca o disciplină independentă în cadrul studiului sistematic al muzicii, începând cu prestigiosul Tratat al lui Berlioz (1844), i. înregistrează o necontenită evoluție datorată resurselor în continuă îmbogățire ale instr. tradiționale precum și introducerii de noi instr. Tratatele de i. mai cuprind și unele noțiuni de acustică* (legate de modul de producere a sunetelor la diferite instr. și de particularitățile lor de construcție), considerații istorice despre apariția și evoluția fiecărui instr., exemple practice de folosire a instr. (extrase din partituri* muzicale) precum și noțiuni de combinare a instr. În cadrul orch., acestea făcând propriu-zis obiectul orchestrației*. Sin.: teoria instrumentelor. 2. Felul în care este tratat un instr. Într-o compoziție (1) muzicală – scriitura instr. a acestuia – ținând seama de posibilitățile specifice ale respectivului instr. 3. Realizarea unei partituri muzicale prin notarea exactă (prealabilă) a instr. participante și obținerea unor combinații sonore judicios calculate.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink