INFINITIVÁL, -Ă, infinitivali, -e, adj. Care privește infinitivul, care ține de infinitiv, care provine din infinitiv. – Infinitiv + suf. -al.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

INFINITIVÁL ~ă (~i, ~e) Care ține de infinitiv; propriu infinitivului. /infinitiv + suf. ~al
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

INFINITIVÁL, -Ă adj. De (la), din infinitiv. [Cf. fr. infinitival].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INFINITIVÁL, -Ă adj. referitor la infinitiv; construit cu infinitivul. (< fr. infinitival)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

infinitivál adj. m., pl. infinitiváli; f. sg. infinitiválă, pl. infinitivále
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*infinitív, -ă adj. (lat. infinitivus). Gram. Care e de natura finitivuluĭ [!]: propozițiune infinitivă. S. n., pl. e. Un mod verbal care arată acțiunea saŭ starea fără să determine număru saŭ persoana, ca: a umbla, a dormi. – Ca adj., și infinitivál, de infinitiv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink