INFINITÍV, infinitive, s. n. (Gram.; adesea adjectival) Mod nepersonal, considerat drept forma-tip a verbului și care denumește acțiunea exprimată de verb fără referire la nuanțele ei modale, temporale sau personale. – Din fr. infinitif, lat. infinitivus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

INFINITÍV ~e n. gram. Formă nominală a verbului, care denumește acțiunea lui, fără a indica modul, timpul sau persoana. /<lat. infinitivus, fr. infinitif
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

INFINITÍV s.n. (adesea adj.) Modul nepersonal care denumește acțiunea exprimată de verb. [Cf. lat. infinitivus, fr. infinitif].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INFINITÍV s. n. mod nepersonal al verbului, care exprimă acțiunea în chip general. (< fr. infinitif, lat. infinitivus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

infinitív s. n., pl. infinitíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*infinitív, -ă adj. (lat. infinitivus). Gram. Care e de natura finitivuluĭ [!]: propozițiune infinitivă. S. n., pl. e. Un mod verbal care arată acțiunea saŭ starea fără să determine număru saŭ persoana, ca: a umbla, a dormi. – Ca adj., și infinitivál, de infinitiv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink