IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

A IMPLORÁ implór tranz. 1) (persoane) A ruga în mod stăruitor și cu umilință; a conjura. 2) (ajutor, favoruri etc.) A cere cu insistență. [Sil. im-plo-] /<fr. implorer, lat. implorare
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i. implór. / < fr. implorer, it., lat. implorare].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPLORÁ vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). (< fr. implorer, lat. implorare)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

IMPLORÁ vb. a conjura, (pop.) a jura, a milui, (înv.) a supăra. (Te ~ să mă ajuți!)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

implorá (implór, implorát), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

implorá vb., ind. prez. 1 sg. implór, 3 sg. și pl. implóră
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*implór, a -á v. tr. (lat. imploro, -áre, d. plorare, a plînge. V. de- și ex-plor). Cer umilit și cu insistență: a implora ĭertare.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink