ÍCOS, icose, s. n. Cântare bisericească la slujba utreniei [Acc. și: icós, pl. icoase] – Din ngr. íkos
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
florin_buhai
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ícos (icoáse), s. n. – Cîntare bisericească, în ritm de imn. Ngr. οἶϰος, în parte prin intermediul sl. ikosŭ. Sec. XVIII.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ícos s. n., pl. icoáse
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ícos n., pl. e, ca ifos, ifose (vsl. ikosŭ, d. mgr. ikos, vgr. oîkos). Un fel de cîntec bisericesc care se cîntă după condac. Carte care cuprinde asemenea cîntece. – Și icós, pl. icoase (Sămăn. IV, 415).
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
icos (‹ gr. οῖϰος [oikos], „casă”, „cameră”. Influență din lb. ebr., unde „casă” însemna și „poezie”, „cântare”; cf. it. stanza), una dintre strofele condacului* sau canonului (2), ce descrie caracterul sărbătorii mai pe larg decât condacul – fiind una dintre cele două strofe rămase în acesta – și se găsește în cărțile de cult intercalat printre catisme*, la sfârșitul odei (3) a șasea între condac și sinaxar* și, uneori, după oda a treia. Cel mai mare număr de i. se află în imnul acatist*.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ícos s. n. Imn bisericesc care se cântă la utrenie, asemănător cu condacul, dar mai dezvoltat, compus pentru prima dată de Roman Melodul în sec. 5 d. Hr. [Acc. și: icós] – Din sl. ikosŭ (‹ gr. oikos).
Sursa: D.Religios
(1994)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink