IAN interj. (Pop.) Ia! (1, 2). – Ia + ni (= ne).
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
-IÁN2, -IÁNĂ, suf. „Referitor la...”, „propriu, specific (cuiva)”; „locuitor al, locuitoare a...”. (din fr. -ien, -ienne, cf. lat. -ianus)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
tavi
| Semnalează o greșeală
| Permalink
IAN interj. v. iată, uite, vezi.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ian interj.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ĭan (nord), V. ĭa 4.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
4) ĭa (bg. alb. ĭa), interj. de îndemnat orĭ de poruncit: ĭa să vedem ce e acolo ĭa du-te și vezĭ! Arată une-orĭ disprețu, saŭ ironia saŭ exagerarea: Cine-ĭ el? ĭa un prost! Tocmaĭ tu te-aĭ găsit să protestezi? Ĭa eŭ! Era și el ĭa un bĭet copil! Era ĭa atîtica de mic! Se întrebuințează la impus tăcere: Ĭa! Ce s´aude? Cine vine? – Îm nord ĭan (din ĭa-mĭ, ĭa îmĭ): ĭan dă-mĭ! Vechĭ și ĭanĭ și ĭane (d. ne, dativ). La Al. P. P. ĭan că, ĭacătă că. – Și ĭen (nord): ĭen ci vineŭ Tatariĭ, ĭacătă că veneaŭ Tătariĭ!
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
IAN CIU v. Yang Zhu.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink