12 definiții pentru , iți, iție, iții   conjugări / declinări

ÍȚII interj. (Rar; în expr.) A face iții, se zice despre cel care, într-un joc de copii, scoate puțin capul pe afară din locul unde s-a ascuns, pentru a da un semnal convențional. [Var.: íțiiu interj.] – Onomatopee.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de vbrandl | Semnalează o greșeală | Permalink

ÍȚII interj. : A face ~ a scoate puțin capul din locul unde este ascuns. /Onomat.
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

iții interj. – Cuvînt cu care se atrage atenția copilului care caută, în jocul de-a v-ați ascunselea. Origine expresivă. După Tiktin, de la aici-i „uite-l aici”. Cf. iți, vb. refl. (a se arăta, a se ivi), pe care Tiktin (urmat de DAR și de Scriban) îl consideră der. de la interj. (cf. var. iții, ițîi, care pare a-i da dreptate), și pe care Cihac, II, 151, o punea greșit în legătură cu sl. iti „a merge”, iar Philippide, II, 718, cu alb. etsëń „a da”. Este cuvînt folosit aproape exclusiv în Mold.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

íții interj.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IȚÍ, ițesc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se ivi numai cu capul, a se arăta puțin, pentru un moment sau pe furiș. 2. A se uita la ceva pe furiș sau în fugă, a arunca o privire fugară și curioasă. – Cf. iții.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de vbrandl | Semnalează o greșeală | Permalink

A SE IȚÍ mă ițésc intranz. 1) A se expune vederii pe furiș și pentru un moment. 2) fig. A privi pe furiș și în fugă; a se uita repede și curios. /cf. iții
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IȚÍ vb. v. apărea, arăta, ivi, miji.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

IȚ, iți, s.m. (reg.) copil neastâmpărat.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

íție, íții, s.f. (reg., înv.) măsură de capacitate pentru lichide (egală cu o fele sau cu o jumătate de cofă); conținutul ei.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

ițí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ițésc, imperf. 3 sg. ițeá; conj. prez. 3 sg. și pl. ițeáscă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

íță f., pl. e (d. lat. licia pl. d. licium, firu urzeliĭ; it. liccio, sp. lizo, d. licium; pv. lissa, fr. lice și lisse, d. licia). Fir de urzeală la pînză. Fir de sfoară saŭ de funie: această funie e în patru ițe. Partea de sus a războĭuluĭ și care susține ițele. Fig. A se încurca ițele, a se încurca o afacere, a deveni maĭ grea. A încurca cuĭva ițele, a-ĭ turbura [!] afacerile. – Tiktin, luîndu-se după o strigătură izolată (la mijlocu ițuluĭ intră capu mîțuluĭ), zice că nu există sing. iță!!! De la pluralu ar fi maĭ degrabă ițurĭ fiind-că-ĭ monosilab), ca spriț și sughiț.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ițîĭésc și ițésc (mă) v. refl. (d. ițîĭ, interj. care se întrebuințează cînd te jocĭ cu un copil care începe să umble și te ascunzĭ ca să te caute. După ce te caută și nu te găsește, scoțĭ capu din ascunzătoare [de după ușă, de ex.] și-ĭ strigĭ prelungit ițiĭ. Atuncĭ copilu se bucură că te-a găsit și rîde. Est. Mă arăt puțin: mitocancele se ițiĭaŭ pin [!] crăpăturile garduluĭ ca să se uĭte în curte.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink