HÚMĂ, hume, s. f. Numele popular al argilei întrebuințate la spoitul caselor. – Din bg. huma.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

HÚMĂ ~e f. pop. Rocă argiloasă folosită la spoitul caselor și în industrie. /<bulg. huma
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HÚMĂ s. v. argilă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

húmă s. f., g.-d. art. húmei; (sorturi) pl. húme
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

húmă f., pl. e (ngr. hóma [vgr. hóma], pămînt, de unde și bg. huma). Clisă, argilă smectică cenușie saŭ gălbuĭe. (Se află în mare cantitate pe malu Dunăriĭ la Galațĭ). V. lutișor.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink