HLEAB, hleaburi, s. n. (Reg.) Lucru rău, stricat, vechi. – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit”.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

HLEAB ~uri n. pop. 1) Obiect învechit și deteriorat; vechitură. 2) fig. peior. Om (sau animal) slăbănog și sleit de puteri (din cauza vârstei înaintate sau a unei boli); rablă. /cf. ucr. chljabaty
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

hleáb (hleáburi), s. n. – 1. (Mold.) Rest, fragment, ciob. – 2. Hîrb. Sl. chlĕbŭ „pîine” (Cihac, II, 193). Trebuie să fi însemnat la început „rest de pîine, bucată” și de aici „rest”. DAR pleacă de la rus. chljabatĭ „a se rablagi”; Scriban crede că este vorba de o metateză a lui bleah ‹ bleau. – Der. hlibui, vb. (a deteriora; a strica); hliban, s. n. (Mold., pîine); înhleba, vb. (Mold., a purta pantofi prea mari).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

hleab s. n., pl. hleáburi
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

hleab (ea dift.) n., pl. urĭ (met. din bleah). Nord. Fam. Bleah, lucru saŭ persoană hodorogită: un hleab ca părintele Vavila (VR. 1911, 8, 225), un hleab de pușcă, de babă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink