HÍOLĂ s. f. (Reg.; în loc. adv.) În hiolă = târând după sine, împingând cu sine. – Et. nec.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

hiólă s. f. – În expresia: în hiolă, tîrîș. – Var. fiolă, fiulă. Origine necunoscută. După Bogrea, Dacor., I, 258, urmat de Scriban, din lat. fibŭla (ca. subula › sula), care nu se înțelege sub aspect semantic și nici fonetic (formele cu f nu apar în DAR și par incerte; accentul nu este clar). Pare formație expresivă, pe baza lui a se hăi, hîi „a se nărui, a se prăbuși”. În Mold.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

híolă s. f.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

híolă și híoră, V. fiulă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

fíulă și (est, pop.) hí- f., pl. e (lat. fibŭla, fibulă, ac mare, bold de prins o haĭnă, de pus în păr [din *figíbula, d. figere, a înfige], de unde s´a făcut *fibia, fiulă, ca subula, *sublă, sulă. V. fiulare). A lua în fiulă, a lua în spangă, a lua înfigînd (sulița, furca, coarnele, ghearele). Fiula vîntuluĭ, curentu (furia) vîntuluĭ (NPl. Ceaur, 123 și 142). Fiula măriĭ, adîncu măriĭ, unde se crede că curentu „te ĭa în fiulă” (Stam. 218). – În est și fíolă, híolă, híoră. La Vlah. Rom. Pit. grebeniĭ Parînguluĭ, apucînd undele Lotruluĭ, le duc în hiolă de vale. – Fals hiólă (Cdr.) și hioală (rev. I. Crg. 2, 80). V. țeapă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink