HĂITUÍRE s. 1. bătaie, goană, gonire, hăituială, scornire, stârnire, (pop.) zgornire. (~ vânătului din bârlog.) 2. v. fugărire.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HĂITUÍ, hăituiesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A stârni, a goni vânatul spre vânători. 2. Tranz. A goni, a mâna animalele domestice. ♦ Fig. A urmări, a fugări pe cineva (ca pe un animal sălbatic), pentru a-i face rău. 3. Tranz. A cutreiera, a străbate o regiune, un loc, urmărind pe cineva. – Din magh. hajtani.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

A HĂITUÍ ~iésc tranz. 1) (animale domestice) A face să meargă (într-o anumită direcție), alungând din urmă; a goni. 2) fam. (persoane) A urmări permanent cu scopul de a face un rău; a prigoni cu insistență. [Sil. hăi-tu-i] /<ung. hajtani
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

HĂITUÍ vb. 1. a goni, a scorni, a stârni, (pop.) a zgorni. (A ~ vânatul din bârlog.) 2. v. fugări.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

hăituí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăituiésc, imperf. 3 sg. hăituiá; conj. prez. 3 sg. și pl. hăituiáscă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

hăĭtuĭésc v. tr. și intr. (ung. hajtanĭ, a împinge, a scorni din culcuș, de unde și rut. haĭtuváti și sîrb. hájkati. V. hîtcîĭ). Alung din culcuș, urmăresc, izgonesc: Mă hăĭtuĭește frate-meŭ (Sadov. VR. 1924, 1, 9). Fig. Cutreĭer, scotocesc. V. hurcuĭesc.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink