GRÁNIȚĂ, granițe, s. f. Limită care desparte două state; frontieră, hotar, limită teritorială. ◊ Peste (sau dincolo de) graniță = în străinătate. ♦ P. gener. Fig. Limită, margine. – Din bg., scr. granica.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de gall | Semnalează o greșeală | Permalink

GRÁNIȚĂ ~e f. 1) Linie de demarcație naturală sau convențională care desparte diferite țări; frontieră; hotar. ◊ Peste (sau dincolo de) ~ într-o țară străină. De peste ~ dintr-o țară străină. 2) fig. Punctul cel mai îndepărtat; margine; hotar. [G.-D. graniței] /<bulg., sb. granica
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

GRÁNIȚĂ s. 1. v. frontieră. 2. v. limită.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

grániță (gránițe), s. f. – Frontieră, hotar. – Mr. graniță. Sl. (bg., sb., cr., slov., pol., rus.) granica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 142; cf. Gáldi, Dict., 177). – Der. grănicer, s. m. (paznic de frontieră); grăniceresc, adj. (propriu grănicerilor).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

grániță s. f., g.-d. art. grániței; pl. gránițe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

grániță f., pl. e (vsl. sîrb. bg. gránica, rus. pol. granica, d. vsl. granĭ, cap, unghĭ, hotar; ung. gránic, germ. grenze). Frontieră, hotar de țară. – Maĭ vechĭ (după rut.) și hr- (N. Cost. 2, 98).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink