FÚGĂ1, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Din lat. fuga.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
RACAI
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FÚGĂ2, fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului. – Din it. fuga.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
zaraza_joe
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FÚGĂ1 fugi f. 1) Deplasare grăbită și cu pași mari. ◊ Din (sau în) ~ a) în treacăt; b) superficial. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) ~ a fugări pe cineva; a alunga. 2) Plecare grăbită și pe furiș dintr-un loc pentru a scăpa de o primejdie. /<lat. fuga
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FÚGĂ2 fugi f. Compoziție muzicală polifonică, din mai multe voci care se succed, melodia fiind reluată pe rând și dezvoltată după legile contrapunctului. /<it. fuga
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FÚGĂ s.f. Compoziție muzicală polifonică în care vocile se succedă, repetând fiecare melodia dezvoltată după legile contrapunctului. [< it. fuga, cf. fr. fugue < lat. fuga – urmărire].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FÚGĂ s. f. compoziție muzicală polifonică în care vocile se succedă, repetând fiecare melodia dezvoltată după legile contrapunctului. (< it. fuga)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FÚGĂ s. 1. alergare, alergătură, goană, (Bucov.) scopcă, (înv.) repeziș, repezitură. (S-o ții tot într-o ~.) 2. goană, viteză, (fig.) zbor. (Mergi la el în ~ și adu-l aici.) 3. v. alergătură. 4. v. refugiu. 5. v. evadare.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fúgă (fúgi), s. f. – 1. Alergare, goană. – 2. Cursă. – 3. Părăsire grabnică, evadare. – 4. (Adv.) Iute, rapid, în goană. – Mr., megl. fugă, istr. fuge. Lat. fŭga (Pușcariu 663; Candrea-Dens., 667; REW 3548; DAR), cf. it., cat., sp., port. fuga. – Der. fuga, vb. (Trans. de Vest, a alunga), care ar putea reproduce și lat. fugare (DAR), cf. mr. fugare, sp. fugar; fugaci, adj. (iute la fugă, rapid), care poate reprezenta și lat. fŭgācem (Candrea-Dens., 688; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, II, 10), dar care este mai curînd un der. cu suf. -aci, ca trăgaci, stîngaci, etc.; fugar, adj. (fugitiv); fugar, s. m. (fugit, evadat; armăsar; potîrniche albă, Tetrao lagopus); fugarnic, adj. (fugitiv), creație poetică și artificială); fugaș, s. m. (fugitiv); fugăreț, adj. (iute la fugă), prin transpunere a fr. fougueux, înv.; fugos, adj. (iute la fugă); fugău, s. m. (potîrniche albă, Tetrao lagopus; varietate de țînțar, Hydrometra paladum), cu suf. -ău (după ipoteza puțin probabilă a lui Drăganu, Dacor., V, 362, din încrucișarea lui fugi cu mag. fogoly „prizonier”). Cf. fugi.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fúgă (alergare, melodie) s. f., g.-d. art. fúgii; pl. fugi
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fúgă f., pl. ĭ (lat. fŭga, vgr. phygé; it. foga, avînt, și fuga, fugă, sard. fua, fr. fuie, cat. sp. pg. fuga). Acțiunea de a fugi: a da, a trage o fugă, a da fuga acasă. Rezultatu fugiĭ, depărtarea cît se poate fugi: o fugă de cal. Muz. (it. foga). Bucată în care diferitele părțĭ se succed repetînd acelașĭ motiv saŭ subĭect. Ĭaŭ (saŭ apuc) fuga, o ĭaŭ la fugă, o croĭesc (saŭ o rup) la fugă (saŭ de fugă), mă pun pe fugă, fug, încep să fug. Din fugă, fugind: a apuca un măr din fugă. În fugă, fugind, (fig.) grabnic: scrie în fugă; Pe fugă (fig.), grabnic: a scrie pe fugă. Fuga adv. Fugind, (fig.) grabnic: s´a dus fuga, a scris fuga. Fuga! degrabă, ĭute! Prov. Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă, fuga e salvatoare, deși e rușinoasă.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FUGÍ, fug, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă1; a alerga, a goni. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) pământul de sub picioare, se spune când cineva își pierde echilibrul și este gata să cadă sau, fig., când cineva se simte pierdut, când își pierde cumpătul. ♦ (Despre lapte și despre alte lichide) A da în foc (când fierbe). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „după”) A urmări în fugă1, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva = a nu-și mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor; a-i plăcea de cineva. A-i fugi (cuiva) ochii pe ceva = a nu-și putea fixa privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori) 2. Fig. (Despre vreme sau despre unități de timp) A trece repede, a se scurge rapid. 3. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda prin fața ochilor cuiva care trece în viteză (călare sau într-un vehicul). 4. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere; (despre un deținut) a evada; (despre un ostaș) a dezerta. ◊ Expr. A fugi în lume = a pleca de acasă (fără să se știe unde). ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi pe ascuns familia, plecând să trăiască împreună. ♦ A se depărta, a se retrage dintr-un loc. ◊ Expr. (Fam.) Fugi de-aici! = a) pleacă!; b) nu mai spune! Fugi de-acolo! = da' de unde! nici gând să fie așa! ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se sustrage, a se eschiva, a evita. ◊ Expr. A fugi printre (sau dintre) degete = a) (despre obiecte) a-i aluneca cuiva ceva din mână; b) (despre persoane) a se strecura cu dibăcie dintr-o împrejurare, a nu se lăsa prins. – Lat. pop. fugire (=fugere).
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
zaraza_joe
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A FUGÍ fug intranz. 1) A se deplasa cu viteză; a alerga. 2) A alerga pe urmele cuiva. 3) A ocoli în fel și chip; a se eschiva. 4) A pleca întrerupând orice relații. 5) fig. (despre timp, fenomene naturale) A trece foarte repede. Timpul fuge. Norii fug. 6) (despre deținuți) A scăpa prin fugă (și pe ascuns); a evada. ~ din închisoare. 7) fam. (despre lichide) A da în foc. /<lat. fugire
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FUGÍ vb. 1. a alerga, a goni, (înv. și reg.) a cure, (reg.) a (se) încura, (Bucov.) a scopci. (Calul ~.) 2. a se căra, (fam.) a se cărăbăni, a se mătrăși, a o șterge, a o tuli. (Au ~ de la locul faptei.) 3. v. refugia. 4. v. evada. 5. v. dezerta. 6. a dispărea, (pop.) a lipsi, (fig.) a o șterge. (~ din fața mea!) 7. v. feri. (~ din calea lui!) 8. v. sustrage.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FUGI interj. pleacă!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fugí (fúg, fugít), vb. – 1. A alerga, a o lua la goană. – 2. A evada, a scăpa din. – 3. A curge, a se scurge, a trece. – 4. A evita, a ocoli. – Mr. fug, fudzu, fudzită, megl., istr. fug. Lat. fŭgῑre, în loc de clasicul fŭgĕre (Pușcariu 662, Candrea-Dens., 665; REW 3550; DAR), cf. alb. fugoń, it. fuggire, fr. fuir, sp. huir, port. fugir. Cf. fugă.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fugí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fug, imperf. 3 sg. fugeá; ger. fugínd
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fug, a -í v. intr. (lat. pop. fŭgire, cl. fúgere; it. fuggire, eng. fr. fuir, sp. huir, pg. fugir). Mă depărtez alergînd, maĭ ales de frică: calu fuge, dușmaniĭ fug. Trec ĭute: timpu fuge. Evit, mă feresc: fugĭ de omu răŭ! Fugĭ de aicĭ (saŭ de acolea!), dă-te la o parte, (fig.) tacĭ, nu maĭ vorbi: fugĭ de acolea cu frica asta! Fugĭ! Loc! La o parte! În lăturĭ! A-țĭ fugi ochiĭ după ceva, a sorbi din ochĭ, a nu ști ce să priveștĭ maĭ întîĭ de frumuseță [!].
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fugă (it. fuga; fr., engl. fugue; germ. Fuge), lucrare contrapunctică* imitativă, de obicei instrumentală și mai rar vocală, construită în baza unei teme* și desfășurată într-un cadru tonal bine determinat. Termenul de f. este anterior apariției acestei forme, desemnând în sec. 14-16 imitația* și canonul (4). F. propriu-zisă are la origine motetul* polif. al sec. 16, format dintr-o succesiune de fraze* cu început imitativ la cvintă* și octavă*, conform diferențelor de înălțime a vocilor (2). Transpunerea motetului în muzica instr. dă naștere la începutul sec. 17 ricercarului*, formă polif. constituită din mai multe subiecte* expuse imitativ, care păstrează încă în bună parte un cadru modal (Frescobaldi, G. Gabrieli, Pachelbel, Buxtehude). Forma (II) de f. se cristalizează abia la sfârșitul sec. 17 prin reducerea subiectelor la unul singur, cu dezvoltarea acestuia și afirmarea elementului tonal. F. își atinge apogeul în creația lui J.S. Bach (fugile din Clavecinul bine temperat, fugile pentru orgă și Arta fugii), unde sunt stabilite principiile arhitectonice de bază ale f. și în același timp sunt realizate cu o măiestrie unică nenumăratele virtualități artistice ale acestor principii. Tehnica f. a lui Bach și a contemporanilor săi (Haendel, Scarlatti) este preluată în sec. următoare, cu adaptări la particularitățile diferitelor stiluri*: clasic (Mozart, Beethoven), romantic (Schumann, Mendelssohn, Franck, Brahms) și modern (Hindemith, Șostakovici). Datorită largilor posibilități de diversificare a formei, atât descrierea f. cât și terminologia ei diferă de la un tratat la altul, toate cuprinzând însă câteva principii generale de construcție unanim acceptate: a) numărul vocilor polif. ale unei f. este de regulă constant pe tot parcursul ei. Cea mai des întrebuințată este componența de 3 și 4 voci; b) planul tonal al f. are ca punct de plecare tonalitatea (2) principală; c) forma f. este constituită, în mod schematic, dintr-o parte expozitivă, o parte de dezvoltare – evoluție tonală – [numită de unii și divertisment (5)] și o parte concluzivă. Structura morfologică tripartită, descrisă de diverși autori, este valabilă mai mult din punct de vedere tonal decât constructiv, deoarece partea ultimă adesea nu este îndeajuns de bine individualizată, afirmându-se mai degrabă ca o încheiere a dezvoltării. Unii o numesc stretto* din cauza frecvenței acestui procedeu la sfârșitul f., iar alții repriză*, dar într-un sens diferit de cel a reeditării expoziției din forma de sonată*. Mai nou, unii muzicologici (Czaczkes) consideră drept principal element morfologic al f. bachiene unitatea formată din expunerea tematică și episodul ce o continuă, unitate numită Durchführung (germ. „dezvoltare, realizare”). În această accepțiune, forma f. este compusă dintr-un șir de mai multe dezvoltări ale temei, dintre care prima cuprinde însăși expoziția f. Elementul arhitectonic care stă la baza f. este tema sau subiectul, constând dintr-un fragment melodic concis și pregnant. Ea se prezintă sub două aspecte: tema propriu-zisă și răspunsul* ei imitativ la cvinta superioară, cu inflexiune la dominantă*. Răspunsul poate fi real, în cazul unei transpuneri* exacte și tonal, atunci când transpunerea se face cu unele modificări [mutații (4)] ce au rolul de a păstra echilibrul tonal. Exceptând prima intrare (1), în care tema apare singură, ea este însoțită de obicei de contrasubiect*, cu care contrastează și in același timp se completează reciproc. Expoziția f. constând din intrarea temei pe rând la toate vocile, se desfășoară în cadrul stabil al tonalității principale. Uneori zona expozițională se poate prelungi prin una sau mai multe intrări suplimentare ale temei, formând o adevărată contraexpoziție, în același cadru tonal. Spre deosebire de expoziție, în partea de dezvoltare și evoluție tonală a f., intrările temei și ale răspunsului se fac în alte tonalități, înrudite cu cea principală: relativă*, dominantă, subdominantă și relativele lor, conform unui plan tonal propriu fiecărei f. Diversele expuneri ale temei sunt separate între ele prin episoade, numite și interludii (3) sau „divertismente”. Episoadele, construite din motive* ale temei și ale contrasubiectului, au în afara rolului de părți de legătură și pe cel de dezvoltare a materialului tematic de bază, prin diverse procedee: progresii*, imitații, contrapunctdublu (v. contrapunct răsturnabil) etc. Episoadele, prezente uneori încă în expoziție, au un rol de primă importanță în cursul dezvoltării, care nu este altceva decât o succesiune alternativ contrastantă de expuneri tematice în diverse tonalități și de episoade modulante (v. modulație) plasate între acestea. Un procedeu polif. aplicat în expunerile din cursul dezvoltării, în special spre sfârșitul ei, este stretta (1), o imitație în canon, la distanță apropiată, „strânsă”, dintre temă și răspuns. Cu ocazia strettei, tema poate suferi unele transformări ca: inversarea*, augmentarea*, diminuarea* sau alte modificări, producând diferite varietăți de canoane. Un alt procedeu este pedala (2), care intervine spre sfârșitul f. pe dominantă sau pe tonică*, pentru a pregăti sau a sublinia reîntoarcea la tonalitatea principală. F. cu o singură temă sau subiect poartă numele de f. simplă. F. cu mai multe subiecte (f. dublă, triplă, cvadruplă), de mai mare extensiune, cuprinde pe rând expoziții și dezvoltări ale fiecărui subiect, precum și stretto-uri obținute prin combinarea lor. (Ex. ultimul număr din Arta fugii de Bach). În unele f. subiectele pot fi expuse de la început împreună (Ex. f. dublă din Recviemul de Mozart).
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
FUGA din Egipt, călătoria de la Bethlehem în Egipt a lui Iosif împreună cu Fecioara Maria și pruncul Iisus, pentru salvarea acestuia de mânia lui Irod cel Mare. Revenirea în Galileea a avut loc după moartea lui Irod.
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fúgă, fugi s. f. 1. Faptul de a fugi; deplasare rapidă, goană, alergare; (art.) repede. 2. Părăsire grabnică (și pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o primejdie. ◊ Fuga din Egipt = plecarea grabnică din Betleem a lui Iosif și a Fecioarei Maria cu pruncul Iisus, amenințat cu moartea de către Irod. – Din lat. fuga.
Sursa: D.Religios
(1994)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a da șapte degete și-o fugă bună expr. a fura din buzunare.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a fugi ca tăunul cu paiul expr. a fugi foarte repede.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a fugi de dracul și a da de /peste ta-su / taică-su expr. a da dintr-un necaz într-unul și mai mare.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
a pune pe fugă expr. 1. a alunga, a izgoni. 2. a obliga să se retragă / să se replieze în dezordine.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fugi cu pianul, că se varsă clapele! expr. (iron.) pleacă!
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
fugi cu ursul, că sperii copiii! expr. pleacă!
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink