FÂN s. n. Iarbă cosită și uscată, servind ca nutreț pentru vite; fânaț. – Lat. fenum.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FÂN ~uri n. Nutreț din iarbă cosită și uscată. ◊ Ori ~, ori paie una din două; sau una, sau alta. /<lat. fenum
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FÂN s. v. firuță, șovar-de-munte.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

fân s. n., pl. fânuri
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CRINUL-FÂNULUI s. v. crin-galben.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FÂNUL-CĂMÍLEI s. v. roșățea.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FÂNUL-CÂINELUI s. v. roșățea.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FLOAREA-FÂNULUI s. v. firuță.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

fîn (fînuri), s. n. – 1. Iarbă cosită și uscată. – 2. Plantă, Poa tratensis. – Istr. fir. Lat. fēnum (Pușcariu 612; Candrea-Dens., 589; REW 3247; DAR), cf. vegl. fin, it. fieno (sard. fenu), prov. fen, fr. foin, sp. heno, port. (feno). – Der. fînărie, s. f. (fîneață); fîneață, s. f. (teren pe care crește iarba pentru fîn), cu suf. -eață (după DAR de la un lat. *fēnicia); finaț, s. f. (fîneață; fîn), care pare un sing. nou, refăcut de la pl. fînețe, al cuvîntului anterior (după Pușcariu 613; Candrea-Dens., 590; DAR și Giuglea, LL, 37, de la un lat. *fēnacium); fînos, adj. (cu mult fîn). Cf. afîna.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

fîn n., pl. urĭ (lat. fênum; it. fieno, pv. cat. fe, fr. foin, sp. heno). Ĭarbă cosită și uscată care servește ca nutreț vitelor. Fînu cămileĭ, roșătea. V. pălciană.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink