ÉRBIU s. n. Element chimic din familia pământurilor rare, metal alb-argintiu. – Din fr. erbium, germ. Erbium.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
viomih
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÉRBIU s.n. Element din familia pământurilor rare. [Pron. -biu. / < fr. erbium].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÉRBIU s. n. element din grupa lantanidelor. (< fr. erbium, germ. Erbium)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
érbiu s. n. [-biu pron. -biu], art. érbiul; simb. Er
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*érbiŭ n. Chim. Un corp care pare a nu fi simplu, cum se credea. E bivalent și are o greutate atomică de 169.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ÉRBIU (‹ fr. {i}; {s} localit. Yterby) s. n. Element chimic (Er; nr. at. 68, m. at. 167,26) din grupa lantanoidelor; metal alb-argintiu (d 9,045, p. t. 522ºC, p. f. 2.510 ºC); intră în componența aliajelor magnetice cu fier, cobalt, nichel. A fost descoperit de chimistul și medicul suedez C.G. Mosander (1843).
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink