EPICURÍSM s. n. Doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului. [Var.: epicureísm s. n.] – Din fr. épicurisme.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
viomih
| Semnalează o greșeală
| Permalink
EPICURÍSM s.n. Doctrină filozofică materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, la baza căreia stă un ideal individualist, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine, susținând că cel mai rezonabil lucru pentru om este repaosul, liniștea și nu activitatea. [Var. epicureism s.n. / < fr. épicurisme < Epicur – filozof grec din antichitate].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
EPICURÍSM s. n. 1. concepție materialist-ateistă a lui Epicur, care îmbogățește atomismul antic, iar în etică încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale, de evitare a suferinței și de dobândire a unei fericiri senine; școală epicuriană. 2. larg curent de asimilare și valorificare a concepțiilor lui Epicur, în primul rând a eticii și a atomismului său, în Renaștere. (< fr. épicurisme)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
epicurísm s. n.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
EPICUREÍSM (EPICURISM) (‹ fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Concepțiile reprezentanților Școlii epicureice. 2. Concepția etică a lui Epicur, a discipolilor și a continuatorilor lui. Înrudită inițial cu eudemonismul; mai târziu a apărut adesea în forme vulgarizate și nu arareori a fost interpretată în termenii hedonismului. 3. Curent de valorificare și de reconsiderare a ideilor lui Epicur, în speță a eticii și atomismului lui, în Renaștere (M. Montaigne, J. Huarte, L. Valla ș.a.), în filozofia iluministă și materialistă din sec. 17-18 (P. Gassendi ș.a.).
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink