EMANÁȚIE, emanații, s. f. 1. Emitere, degajare (de gaze, de vapori, de mirosuri etc.); (concr.), ceea ce se degajează, ceea ce se emană. ◊ (Geol.) Emanație vulcanică = a) emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; b) produs al acestei activități, reprezentat prin bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen sulfurat, clor, azot, oxigen etc. 2. Gaz radioactiv obținut prin dezintegrarea radiului, toriului sau actiniului. [Var.: (înv.) emanațiúne s. f.] – Din fr. émanation, lat. emanatio, -onis.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
RACAI
| Semnalează o greșeală
| Permalink
EMANÁȚIE ~i f. 1) v. A EMANA. 2) Produs al emanării. [G.-D. emanației; Sil. -ți-e] /<fr. émanation, lat. emanatio, ~onis
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
EMANÁȚIE s.f. 1. Emitere, degajare. ♦ Ceea ce se degajează. 2. Gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. [Gen. -iei, var. emanațiune s.f. / cf. fr. émanation, it. emanazione].
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
EMANÁȚIE s. f. 1. faptul de a emana; emitere, degajare. ◊ ceea ce se degajă, exalație. ◊ (p. ext.; ir.) rezultat al unor evenimente politice. ♦ ~ vulcanică = emitere de produse gazoase legate de activitatea vulcanică; produs al acestei activități. 2. gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea actiniului, a radiului sau a toriului. (< fr. émanation, lat. emanatio)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
EMANÁȚIE s. 1. degajare, emanare, emisiune, exalare, exalație, împrăștiere, răspândire, (înv.) răsfugare. (~ de gaze de la sobă.) 2. v. degajare. 3. emanație de radiu = radon. 4. efluviu. (Se simte în atmosferă o ~ specifică.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
emanáție s. f. (sil. -ți-e), art. emanáția (sil. -ți-a), g.-d. art. emanáției; pl. emanáții, art. emanáțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
*emanațiúne f. (lat. emanátio, -ónis). Acțiunea de a emana. Ceĭa ce emană: mirosurile-s emanațiunĭ. – Și -áție.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
emanáție s.f. (Folosit frecvent după decembrie 1989, deseori cu sens ironic, depreciativ) Produs al Revoluției din decembrie 1989 și, prin extensie, orice produs al Puterii de după 1989 ◊ „Emanații ale Puterii” Contr. 44/90 p. 1. ◊ „Nudele emanații ale comerțului socialist [...] numite magazine de stat” Timpul 30/90 p. 8. ◊ „O emanație de nivelul gazetei «Azi».” Expr. Mag. 11/90 p. 2. ◊ „Sediul emanației ieșene F.S.N.” Opinia stud. 1/91 p. 2. ◊ „Prezentându-se ca o emanație a Revoluției [...] noul regim a dovedit, la nici un an de la instaurarea sa, că nu face decât să continue, în liniile sale esențiale, politica regimului anterior.” R.l. 25 IV 91 p. 5. ◊ „Emanații ale unei gestiuni economice defectuoase” R.l. 405/91 p. 2. ◊ „Deci cine i-o fi încântat Emanației Sale auzul în tinerețea revoluționară, ca să-l aducem să-i descânte și legitimitatea postrevoluționară?” Caț. 1724 XII 91 p. 7 (formal cf. fr. émanation, it. emanazione; R. Zafiu în Luc. 25/91 p. 4, I. Preda în LR 10/92 p. 547, C. Tabarcea în Cotid. 1 III 91, D. Urițescu CV 5052)
Sursa: DCR2
(1997)
|
Furnizată de Editura Logos |
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink