DÚBIU, dubii, s. n. Îndoială, nesiguranță, lipsă de încredere (față de cineva sau ceva). – Din lat. dubium.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru | Semnalează o greșeală | Permalink

DÚBIU ~i n. Lipsă de încredere. [Sil. du-biu] /<lat. dubium
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DÚBIU s.n. Îndoială, neîncredere; nesiguranță. [Pron. -biu. / < lat. dubium].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DÚBIU s. n. îndoială, neîncredere; nesiguranță. (< lat. dubium)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DÚBIU s. v. îndoială.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Dubiu ≠ certitudine, siguranță
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dúbiu s. n. – s. n. – Îndoială. Lat. dubium (sec. XIX). – Der. dubios, adj. (incert); dubitativ, adj. (care exprimă o îndoială); indubitabil, adj. (neîndoios).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dúbiu s. n. [-biu pron. -biu], art. dúbiul; pl. dúbii, art. dúbiile (sil. -bi-i-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

* dúbiŭ, -ie adj. (lat. dubius, d. duo, doĭ, ca și rom. îndoĭelnic, d. doĭ). Dubios, problematic. S.n. Îndoĭală, nesiguranță: a sta (orĭ a fi) în dubiŭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink