DOJENÍRE, dojeniri, s. f. Acțiunea de a (se) dojeni și rezultatul ei; mustrare. – V. dojeni.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

DOJENÍRE s. 1. v. certare. 2. v. ceartă.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dojeníre s. f., g.-d. art. dojenírii; pl. dojeníri
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DOJENÍ, dojenesc, vb. IV. Tranz. și refl. (recipr.) A(-și) face observații moralizatoare; a (se) mustra, a (se) certa. – Din sl. dognati, doženon.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

A DOJENÍ ~ésc tranz. A trata cu dojeni; a mustra. /<sl. dognati, doženon
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

A SE DOJENÍ mă ~ésc intranz. A se trata cu dojeni (unul cu altul). /<sl. dognati, doženon
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DOJENÍ vb. v. certa.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dojení (-nésc, -ít), vb. – A mustra, a certa. Sl. dognati, doženǫ „a lua”, de la gnati, goniti „a urmări” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 99), cf. goni, și ceh. doženiti „a urmări”. – Der. dojană, s. f. (ceartă, mustrare), deverbal; dojenitor, adj. (care dojenește).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

dojení vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dojenésc, imperf. 3 sg. dojeneá; conj. prez. 3 sg. și pl. dojeneáscă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dojenésc v. tr. (vsl. do-gnatí, do-ženon, a ajunge, a prinde, d. gnati-ženon, goniti, a goni; ceh. doženiti, dohnati, dohoniti, dohanĕti, a urmări. V. gonesc). Mustru.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink