DISJÚNGE, disjúng, vb. III. Tranz. (Jur.) A despărți două litigii care fuseseră unite, spre a le cerceta și soluționa în mod separat. ♦ P. gener. A separa o chestiune de alta (aparținând aceluiași ansamblu). – Din lat. disjungere.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

A DISJÚNGE disjúng tranz. 1) jur. (pricini, procedee) A despărți în două pentru a cerceta și judeca în mod separat. 2) (chestiuni) A separa în mod conștient. /<lat. disjungere
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DISJÚNGE vb. III. tr. (Jur.) A despărți două pricini sau a despărți o pricină în două pentru a le judeca separat. ♦ A separa (două chestiuni etc.). [P.i. disjúng. / < lat. disiungere].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DISJÚNGE vb. tr. 1. (jur.) a despărți două pricini sau o pricină în două pentru a le judeca separat. 2. a separa (două chestiuni etc.). (< lat. disiungere)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DISJÚNGE vb. v. disocia.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

disjúnge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. disjúng, 1 pl. disjúngem; part. disjúns
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink