DICȚIÚNE, dicțiuni, s. f. Modul de a pronunța cuvintele, silabele și sunetele. ♦ (În teatru, cinematograf etc.) Artă de a pronunța corect și clar un text. [Pr.: -ți-u-. – Var.: dícție s. f.] – Din fr. diction, lat. dictio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIÚNE ~i f. 1) Mod de a rosti sunetele vorbirii. 2) Arta de a pronunța corect și clar cuvintele și sunetele în procesul vorbirii. ~ oratorică. [Art. dicțiunea; G.-D. dicțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. diction, lat. dictio, ~onis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIÚNE s.f. Fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele. ♦ Arta de a pronunța clar și frumos un text (mai ales în teatru). [Var. dicție s.f. / cf. fr. diction, lat. dictio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIÚNE s. f. 1. fel de a pronunța sunetele, silabele și cuvintele. ◊ arta de a rosti textul unui rol în teatru, cinema etc. 2. (mod de) exprimare sub raportul selectării și al proprietății termenilor (specific/ă/ criticii literare). (< fr. diction, lat. dictio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DICȚIÚNE s. pronunțare, rostire, (grecism înv.) profora. (Actor cu o ~ perfectă.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dicțiúne s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. dicțiúnii; pl. dicțiúni
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

* dicțiúne f. (lat. dictio, -ónis. Vezi bene-, con-, contra-, in-, inter-, male- și pre-dicțiune). Modu (arta) de a vorbi frumos în public. Elocuțiune.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink