8 definiții pentru «declamație»   declinări

DECLAMÁȚIE, declamații, s. f. 1. Artă de a declama. 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. [Var.: declamațiúne s. f.] – Din fr. déclamation, lat. declamatio, -onis.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de dante | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLAMÁȚIE ~i f. 1) Arta de a declama. 2) Vorbire cu ton și gesturi teatrale, emfatice. [Art. declamația; G.-D. declamației; Sil. -ți-e] /<fr. déclamation
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLAMÁȚIE s.f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire emfatică. [Gen. -iei, var. declamațiune s.f. / cf. fr. déclamation, it. declamazione, lat. declamatio].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLAMÁȚIE s. f. 1. arta de a declama. 2. acțiunea de a rosti expresiv textul dramatic. ◊ (peior.) vorbire emfatică. (< fr. déclamation, lat. declamatio)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

DECLAMÁȚIE s. v. recitare.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

declamáție s. f. (sil. -cla-, -ți-e), art. declamáția (sil. -ți-a), g.-d. art. declamáției; pl. declamáții, art. declamáțiile (sil. -ți-i-)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

declamațiúne f. (lat. de-clamátio, -ónis). Arta, acțiunea, modu de a declama: conservatoru de declamațiune. Fig. Vorbire Vorbire pompoasă, palavre, gogoșĭ pe ton solemn: inevitabilele declamațiunĭ ale demagogilor. – și -áție.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

declamație (it. declamazione; fr. déclamation; engl. declamation), modalitate de expresie proprie retoricii și poeziei, utilizată în muzica vocală și vocal-instrumentală, constând în redarea nuanțată a unui text literar, cu sublinierea accentelor (II, 6) expresive, a cezurilor* și a curbei melodice a frazei*. Construcția tragediei* antice (dar și a vechii comedii) cuprinde 4 secțiuni structurate pe d. (una dintre ele fiind acompaniată de muzică): prologos (πρόλογος) = introducere declamată (propriu-zis, acea parte a piesei care precede prima intrare a corului, v. Aristotel, Poetica, 12, 1), parodos (πάροδος) = versuri declamate de cor* cu acompaniament de aulos* (propriu-zis, prima intrare pe scenă a corului), epeisodios (ἐπεισόδιος) = dialoguri declamate (propriu-zis, acea parte a dramei plasată între două intrări [εἴσοδοι]) ale corului, adică dialogul; v. Aristotel, Poetica, 12,5) și exodos (ἔξοδος) = în general, d. a corului (mai precis ieșirea acestuia însoțită de acompaniamentul auletului*): ἔξοδον αὐλεῖν (Aristofan, Viespile, 587: a cânta la aulos* aria ieșirii corului, cu alte cuvinte, deznodământul, sfârșitul piesei; Aristotel, Poet., 12, 6). Repertoriul greg.* cuprinde forme recitative (aclamații*, lecturi, psalmi*) intonate conform legilor d. D. intervine în diferite tipuri de recitativ (2) cristalizate de-a lungul evoluției operei*: recitar cantando, în lucrările compozitorilor cameratei florentine*, d. dramatică din arioso* în operele lui Gluck, Sprechgesang*-ul schönbergian. D. se substituie uneori termenului de melodramă* care, în Germania și Franța, desemnează redarea unui text poetic cu un acompaniament* muzical adecvat.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink