DEȘELÁ1, deșél, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext., a unui om cu poveri ori cu eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Des1- + șale.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
cata
| Semnalează o greșeală
| Permalink
DEȘELÁ2 vb. I. v. deșeua.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
cata
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A DEȘELÁ deșél tranz. (persoane sau animale de tracțiune) A face să se deșele; a speti. /des- + șale
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A SE DEȘELÁ mă deșél intranz. (despre persoane sau animale de tracțiune) A-și vătăma șalele din cauza unor eforturi excesive; a se speti. /des- + șale
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
DEȘELÁ vb. a istovi, a speti, (Munt. și Transilv.) a dăula, (fig.) a deznoda. (A ~ un cal.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
deșelá (a frânge spinarea, a speti, a scoate șaua) vb., ind. prez. 1 sg. deșél, 3 sg. și pl. deșálă; conj. prez. 3 sg. și pl. deșéle; ger. deșelând; part. deșelát
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
deșél, a -á v. tr. (d. șa, șea, pl. șele. – Deșel, deșelĭ, deșală [din deșeală]; să deșele. V. înșel). Iaŭ șaŭa de pe cal: a deșela calu. Vătam șalele, deformez mijlocu caluluĭ: l-a bătut pînă l-a deșelat. V. refl. Îmĭ deformez mijlocu, mă spetesc: m’am deșelat cărînd apă. Vechĭ. Încovoĭ. V. dăhulez.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink