DẤNSUL, DẤNSA, dânșii, dânsele, pron. pers., subst. 1. Pron. pers. (Ca pronume de politețe) El, ea. ◊ Loc. adv. (Pop.) Ca pe dânsul (sau ca pe dânsa) = strașnic, grozav. 2. S. m. și f. (Pop.) Soț, soție. 3. S. f. pl. art. (Pop.; în superstiții) Ielele. [Gen.-dat.: dânsului, dânsei, dânșilor, dânselor] – De⁴ + însul.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de ionel_bufu | Semnalează o greșeală | Permalink

DÂNSUL dânsa (dânșii, dânsele) pron. pers. (întrebuințat mai ales la nominativ și acuzativ) El, ea (ei, ele). [G.-D. dânsului, dânsei, dânselor] /de + însul
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DÂNSUL pron. v. el.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

DÂNSUL s. art. v. bărbat, soț.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dânsul pron. m. (g.-d. dânsului), pl. dânșii (g.-d. dânșilor); f. sg. dânsa (g.-d. dânsei), pl. dânsele (g.-d. dânselor)
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

dî́nsu, dî́nsa pron. pers., pl. dînșiĭ, dînsele (lat. * de ipsum, de unde și it. desso. V. însu, adins, dins). El, ĭa. – În vest numaĭ despre persoane în semn de respect (ca dumnealuĭ, dumneaĭeĭ), la nom., gen. și dat.: vine dînsu, dînsuluĭ, dînșiĭ, dînșilor. În est numaĭ cu prep.: cu dînsu, de dînsu, de la dînsu, pe dînsu (cu în, din și pin: într’însu, dintr’însu, pintr’însu) despre persoane, ĭar cu între și despre lucruri: liniile se ating între dînsele. – Forme vechĭ: dînsul, dins, dîns; cătr’însul; cu îns(ul), cunînsul, cununs(ul), cunus(ul), din latinu cum ipso, *cun ipso, de unde s’a făcut cun insul, apoĭ cu nînsul, cu nunsul, cu nusul; de îns(ul), dîns(ul) = de dînsul; dup’îns(ul), pre îns(ul), prins(ul) = pre dînsul; sprins(ul) = spre dînsul.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink