CONĂCÁR, conăcari, s. m. (Reg.) Fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoțesc pe mire, în ziua nunții, când pleacă după mireasă; tânăr călare în alaiul nunții; colăcar. – Cf. colăcar.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de dante | Semnalează o greșeală | Permalink

CONĂCÁR ~i m. Flăcău care, în ziua nunții, însoțește mirele la casa miresei și rostește conăcăria. /cf. colăcar
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

CONĂCÁR s. v. colăcar.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

conăcár, conăcári, s.m. 1. (înv.) demnitar domnesc care se îngrijea de găzduirea domnului când acesta mergea prin țară (apoi a boierilor sau a turcilor care veneau cu misiuni în țările române). 2. (reg.) fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoțesc pe mire, în ziua nunții, când pleacă după mireasă; tânăr călare în alaiul nunții, colăcer.
Sursa: DAR (2002) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

conăcár s. m., pl. conăcári
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

conăcár m. (d. conac). Vechĭ. Cel ce îngrijea de conacu domnuluĭ orĭ al boĭerilor orĭ al Turcilor însemnațĭ care călătoreaŭ pin [!] țară (numit și conacciŭ). Azĭ. Mold. Cavaler de onoare călăreț la nunțile de la țară, numit și conocar, conăcaș și conocaș (Mold. sud) și (infl. de colac) colăcar, colăcaș, colăcer și (Munt. vest) colăcel și (infl. de olac) olăcaș (Olt.). În Mold. și vornicel, în Trans. și pocînzeŭ. V. olăcar și stolnic.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink