CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. scr. čuljiti.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
hai
| Semnalează o greșeală
| Permalink
A CIULÍ ~ésc tranz. : ~ urechile a) a ridica urechile în sus pentru a auzi mai bine; b) a-și încorda auzul. /<sb. țuljiti
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIULÍ vb. (Mold.) a ciușdi. (Calul își ~ urechile.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIULÍ vb. v. olări, teși.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ciulí (-lésc, – ít), vb. – 1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. – 3. A-și încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”, sb. čule „cu urechi mici”,, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ciulí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciulésc, imperf. 3 sg. ciuleá; conj. prez. 3 sg. și pl. ciuleáscă
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care are urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. – Et. nec.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
hai
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUL1 ~i m. Insectă care își depune larvele pe materii în putrefacție și în rănile animalelor. /Orig. nec.
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUL2 ~ă (~i, ~e) pop. (despre animale) 1) Care nu are una sau amândouă urechile. 2) Care are urechi anormal de scurte. /<sb. țula
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ciul adj. m., pl. ciuli; f. sg. ciúlă, pl. ciúle
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cĭul, -ă adj., pl. m. lĭ (sîrb. čula, čulav, cu urechile micĭ. V. cĭulesc. Cu urechile micĭ: oaĭe cĭulă. C´o ureche retezată: cal cĭul.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cĭulésc v. tr. (nsl. čuliti, sîrb. ćuliti, id. V. cĭul). Se zice despre caĭ și alte animale care întorc urechile înainte (orĭ și´napoĭ) cînd aud un zgomot neobișnuit. Fig. Fam. Ascult cu atențiune: cĭulițĭ urechile, măĭ! Mă răsucesc (mă cĭucĭulețesc), vorbind de frunze cînd e arșiță. Mold. sud. Se zice despre poame cînd încep să se coacă. V. pîrguĭesc.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink