CIUF, (1) ciufuri, s. n., (2, 3) ciufi, s. m. 1. S. n. Smoc de păr zbârlit (căzut pe frunte). 2. S. m. Nume dat în glumă oamenilor, mai rar animalelor, cu părul ciufulit sau, p. ext., cu aspect neîngrijit. 3. S. m. Numele mai multor păsări răpitoare de noapte din familia bufnițelor, cu două smocuri de pene deasupra ochilor; ciuhurez. – Et. nec.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
hai
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUF2 ~i m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufnițelor. /<ung. csuf
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUF1 ~uri n. 1) Smoc de păr zbârlit (care atârnă pe frunte). A apuca de ~. 2) glum. Ființă cu păr zbârlit. /<ung. csuf
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUF adj. v. caraghios, ridicol.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUF s. 1. (pop.) hălăciugă. (Are un ~ de păr.) 2. (ORNIT.; Asio otus) (prin Olt.) știuhurez. 3. (ORNIT.; Otus scops) (prin Ban.) ciui, ciuș, scioi, tui, țiuș. 4. v. huhurez.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ciuf s. și adj. (reg.) 1. (s.n.) păr mult și zbârlit, nepieptenat; hălăciugă. 2. (s.m.) bufniță, huhurez, ciuhurez. 3. (adj.) cu părul vâlvoi, nepieptenat; ciufulit. 4. (s.n.) numele unui dans țărănesc. 5. (reg.; s.m.) păcălici, măscărici, bufon, ciufelnic. 6. (reg.; s.m. și f.) bărbat sau femeie decăzut(ă), depravat(ă); secătură, vagabond, om fără căpătâi. 7. (reg.; s.m. și f.) om sau femeie urât(ă), pocit(ă), slut(ă).
Sursa: DAR
(2002)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ciuf (ciufi), s. m. – 1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moț. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. – 7. Șarlatan, pungaș. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar același Pușcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), și din sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s. f. (bufniță; sperietoare); ciuș, adj. (moțat); ciuș, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s. m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva; Trans., a înșela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă și huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s. m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ciuf (persoană, pasăre) s. m., pl. ciufi
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ciuf (smoc de păr) s. n., pl. ciúfuri
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
1) cĭuf m. (nsl. čuk, sîrb. čuk, alb. čuk, id. Rudă cu cĭuhă și cĭovică. Bern. 1, 163). Vest. Un fel de bufniță mică (scops Aldrovandi). Cĭuf de baltă, cĭuhurez cu moțurĭ micĭ (otus brachyótus). Adv. Cu chica cĭuf, cu păru cĭufulit. – Vechĭ și cĭuh. În nord cĭof, 1) bufniță, 2) om nesociabil (hursuz [!], posac, mocnit).
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
2) cĭuf n., pl. urĭ (long. zuppfa, de unde și it. ciuffo, moț; vsl. čupŭ, čubŭ, rus. čup, moț; sîrb. čupa, moț, čupati, a cĭupi; ung. csup, csuf, moț; alb. čupă, moț; ngr. tzúpa. V. tufă, țop 1. Cp. cu cep 1). Moț de păr care atîrnă (cum purta Napoleon I pe frunte). Bidinea mică orĭ proastă: un cĭuf de bidinea. V. gîță.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
3) cĭuf, -ă adj. (ung. csúf și csuf, urît, hîd, groaznic. V. cĭuf 2 și cĭufulesc). Munt. Zbîrlit, cĭufulit, buhos, nepĭeptănat: o femeĭe cĭufă.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIUF (cuv. autohton) s. n., s. m. 1. S. n. Smoc de păr zburlit (căzut pe frunte). 2. S. m. C. de pădure = cea mai frecventă pasăre de pradă de noapte din România, din ordinul strigiformelor, sedentară, de c. 36 cm, cu penaj cafeniu-pătat și două smocuri de pene deasupra ochilor (Asia otus). 3. C. de cîmpie = pasăre călătoare, din ordinul strigiformelor, de c. 38 cm, care vînează și ziua și noaptea (Asia flameus).
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink