CIMPÓI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf de piele și din mai multe tuburi sonore prin care trece aerul din burduf. – Et. nec.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
hai
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIMPÓI ~oáie n. Instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un burduf și din mai multe fluiere, care produc sunete la trecerea prin ele sub presiune a aerului din burduf. [Sil. cim-poi] /<ung. csimpolya
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIMPÓI s. (MUZ.) (reg.) gaidă. (Cântă la ~.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cimpoí, cimpoiésc, vb. IV (înv.) 1. a cânta din cimpoi. 2. a chiui, a striga, a spune (la horă, la joc) chiuituri și strigături.
Sursa: DAR
(2002)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cimpói (cimpoáie), s. n. – 1. Stomac al rumegătoarelor. – 2. Burduf, foale. – 3. Foale. 4. Instrument muzical popular alcătuit dintr-un burduf. – Var. cimpoaie, s. f. Lat. *centĭpollium „stomac al rumegătoarelor”, în locul clasicului centĭpellium (Giuglea, Dacor., III, 594; Pușcariu, Dacor., III, 667; DAR). Mai puțin probabilă este der. din lat. symphonia (Spitzer, Dacor., IV, 649) sau din it. zampogna (Diez, Gramm., I, 446). Der. din mag. csimpolya (Cihac, II, 490; Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Candrea) este mai puțin probabilă decît, dimpotrivă, originea rom. a mag. (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher 11). – Der. cimpoier, s. m. (persoană care cîntă la cimpoi); cimpoiaș, s. m. (cimpoier).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cimpói s. n., art. cimpóiul; pl. cimpoáie (sil. -poa-ie)
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cimpóĭ și cĭumpóĭ n., pl. oaĭe (lat. sympóritum îld. symphónia, vgr. symphonia, sinfonie, de unde s´a făcut șimpoĭ, apoĭ cimpoĭ, ca citură din șitură ș. a.; it. zampogna, piem. čamporña. D. rom. vine ung. csimpolya). Un instrument muzical compus dintr´un burduf cu niște fluĭere. V. gaĭbă, dîrloĭ, bîzoĭ, carabă, piscoaĭe.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CIMPOI, Mihai (n. 1942, Larga, Basarabia), critic și istoric literar român. Studii și analize critice consacrate literaturii clasice și contemporane („Alte disocieri”, „Cicatricea lui Ulise”), un original eseu despre poetica lui Mihai Eminescu („Narcis și Hyperion”). M. de onoare al Acad. Române (1991).
Sursa: DE
(1993-2009)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
cimpoi (it. cornamusa, zampogna; fr. biniou cornemuse, dondaine, musette; germ. Dudelsack, Sackpfeife; engl. bagpipe; rus. волинка) Instrument descinzând din vremuri străvechi, ce se întâlnește și astăzi în regiunile Scoției, în unele regiuni ale Franței, în România și în alte țări. De forme și dimensiuni diferite, c. este alcătuit, în general, dintr-un burduf de piele umflat cu aer de către instrumentist, fie suflând printr-un tub, fie acționând cu brațul niște foale. Pe burduf sunt fixate mai multe tuburi de lemn prin care este împins aerul comprimat în interior; una dintre țevi este un fluier* obișnuit cu 6 găuri sau un fluier cu ancie* simplă, pe care se execută melodia*, celelalte sunt 3 tuburi de burdon (II, 1), care fac să se audă fiecare un singur sunet în mod continuu. V. musette (1). ♦ Încă din sec. 16, scripturile românești pomenesc de „glasuriele ciînpoiloru” (Codicele Voronețean), în vreme ce bătrânele cronici istorisesc despre nunți și petreceri domnești la care cântau cimpoieri. Cercetătorii au identificat șase tipuri ale instr., folosit încă în N Olteniei, prin Muntenia, Dobrogea, Moldova, prin ținuturile de S-V ale Transilvaniei și prin unele părți ale Banatului. Se compune dintr-un burduf din piele de capră, umflat cu aerul suflat de instrumentist printr-o țeavă. Comprimând burduful, ținut de obicei sub brațul drept al executantului, aerul iese prin două țevi de lemn, frumos ferecate cu metal, prevăzute în interior cu ancii simple de trestie (arareori de soc): o țeavă lungă, fără găuri, care scoate tot timpul un ison* oarecum bâzâit, numită îndeobște bâzoi și o țeavă scurtă, cu mai multe găuri, numită obișnuit carabă. Înfățișarea acesteia: cilindrică sau conică, dreaptă ori încovoiată, simplă sau dublă, precum și numărul găurilor (între 6 și 8) și amplasamentul lor sunt elementele definitorii ale celor șase tipuri de c.: patru cu carabă simplă și două cu carabă dublă.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink