CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. 1. (La pl., în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri, și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
valeriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CĂLĂRÁȘ ~i m. 1) înv. Ostaș de la cavalerie; cavalerist. 2) Coardă de rod la vița de vie, scurtată și plantată peste o coardă mai veche (de doi ani). /călare + suf. ~aș
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CĂLĂRÁȘ, călărași, s. m. (Înv.) Militar din cavalerie. – Din călare + suf. -aș.
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
CĂLĂRÁȘ s. v. cavalerist, călăreț.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
călăráș s. m., pl. călăráși
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
călăráș m. (d. călare). Soldat de cavalerie în general. Curier călare între țările româneștĭ și Constantinopole. (V. lipcan). În special, astăzĭ, soldat de cavalerie care nu face parte din diviziĭ independente, ca roșioriĭ, ci întovărășește corpurile de armată. (V. lĭude și umblător). – În ainte [!] de 25 Oct. 1871, călărașiĭ actualĭ se numeaŭ (în Țara Românească) „dorobanțĭ călărĭ”. Pînă la înființarea jandarmeriiĭ (pe la 1890), eĭ făceaŭ și serviciu de curierĭ oficialĭ și de jandarmĭ. Pînă la 1912, eĭ purtaŭ tunicĭ negre (ofițeriĭ) saŭ civite (trupa) cu găitane roșiĭ (ĭar roșioriĭ tunicĭ roșiĭ cu găitane negre). Ca armament, călărașiĭ n´au lance, ci numaĭ sabie, carabină (saŭ pistol) și mitraliere.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
călăraș, călărași s. m. (er., iron.) bărbat viril.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink