BONCĂÍT s. boncăluit. (~ul cerbului în perioada rutului.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BONCĂÍ, pers. 3 boncăiește, vb. IV. Refl. și intranz. A boncălui. – Cf. scr. bukati.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

BONCĂÍ, pers. 3 boncăiește, vb. IV. Refl. și intranz. A boncălui. – Comp. sb. bukati.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BONCĂÍ vb. a boncălui, (reg.) a râncăi, a râncălui. (Cerbul ~ în timpul rutului.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

boncăí (boncăiésc, boncăít), vb. – A mugi, a scoate răgete. – Var. boncăni, boncălui, buncăi. Sl. bąkati, *bąkaliti, forme a căror existență se verifică prin sb., slov. bukati, ceh. boukati, sb. buknuti „a mugi”, sb. bukalište „loc unde mugesc boii”, sb. bukanje „muget”. – Der. boncă(lu)itură, s. f. (răget). Prin contaminarea acestor cuvinte cu der. de la boc, de tipul bocăni „a lovi”, s-au format cuvintele bontăni, vb. (Mold. și Bucov., a lovi, a izbi); bontănitură, s. f. (lovitură, izbitură).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

boncăí vb., ind. prez. 3 sg. boncăiéște / bóncăie, imperf. 3 sg. boncăiá; conj. prez. 3 sg. și pl. boncăiáscă / bóncăie
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

bóncăĭ și -ĭésc (mă) v. refl. (imit. înrudit cu vsl. bókati, bukati, ceh. bunkati, a mugi, rut. bomkati, a bîzîi, ung. bongani, böngeni, bungani, a zbîrnîi. V. boncălăĭesc, bondar, honcaĭ, buhă ș.a.). Sud. Scîncesc, plîng mult (ca copiiĭ). – Și intr.: copiiĭ boncăĭe.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink