BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de paula | Semnalează o greșeală | Permalink

A BINEVOÍ ~iésc tranz. A voi, depășind anumite ambiții sau convenții; a avea bunăvoința, bunătatea să... /bine + a voi
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea bunătatea, bunăvoința să... ♦ A crede, a găsi de cuviință să... Va hotărî cum va binevoi (SADOVEANU). – Din bine¹ + voi.
Sursa: DLRM (1958) | Adăugată de lgall | Semnalează o greșeală | Permalink

BINEVOÍ vb. (fam. și peior.) a catadicsi, a se învrednici, (fam. și peior. înv.) a cabulipsi. (A ~t să-mi răspundă.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

binevoí (-oésc, -oít), vb. – A avea o dispoziție favorabilă față de o cerere, a catadixi. – Var. (înv.) binevrea. De la bine și voi. – Der. binevoință, bunăvoință, s. f. (atitudine binevoitoare, îngăduință); binevoitor, adj. (care are bunăvoință). Binevoință, cuvînt înv., modificat în limba mod., întrucît se consideră instinctiv că voință, s., nu se putea compune cu adv. bine, ci cu adj. bună; și poate și prin influența fr. bonne volonté.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

binevoí vb. → voi
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

binevoĭésc v. tr. Am bunăvoință, sînt dispus (uzitat în formulele de politeță): binevoiți a da curs cereriĭ mele. – Și binevoĭesc (scris cu-).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink