BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care face bine, care folosește. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Bine + făcător (după fr. bienfaiteur și bienfaisant).
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
paula
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BINEFĂCĂTÓR1 ~oáre (~óri, ~oáre) Care face bine; cu efect pozitiv; prielnic; favorabil; propice; benefic. Remediu ~. Climă ~oare. /bine + făcător
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BINEFĂCĂTÓR2 ~i m. Persoană care a făcut un bine (cuiva); om care a acordat cu generozitate un ajutor (cuiva). ~ul meu. /bine + făcător
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BINEFĂCĂTÓR, -OÁRE, binefăcători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care pricinuiește mult bine; bun, folositor. 2. S. m. și f. Persoană care face bine altora. – Din bine1 + făcător.
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
lgall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
BINEFĂCĂTÓR adj., s. 1. adj. favorabil, prielnic, propice, (livr.) benefic, (înv.) părtinitor. (Un efect ~.) 2. s. (înv.) blagonoseț. (El este ~ul meu.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
Binefăcător ≠ răufăcător, nociv, vătămător
Sursa: Antonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
binefăcătór adj., s. m. → făcător
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
binefăcătór, -oáre adj. (după lat. benefactor și fr. bienfaiteur). Care face bine, care ajută. Folositor: medicament binefăcător.
Sursa: Scriban
(1939)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink